Dialogul teologie – ştiinţă

Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, referindu-se la dialogul dintre teologie şi ştiinţă, scrie: “Relaţia dintre teologie şi ştiinţă reprezintă un domeniu de mare actualitate şi complexitate, necesitând nuanţări semnificative în formarea şi cultivarea discernământului în probleme de interferenţă, care presupune întâlnirea cunoaşterii teologice şi ştiinţifice. Implicaţiile epistemiologice ale cercetărilor ştiinţifice din domenii de vârf ale ştiinţei contemporane depăşesc o poziţie reducţionistă, bazată pe aroganţă şi atotsuficienţă. În această situaţie, există posibilitatea unei deschideri oneste dinspre ştiinţă către alte forme de cunoaştere, inclusiv cea teologică.”

Ştiinţele ne dau posibilitatea să înaintăm mai mult în cunoaşterea lui Dumnezeu. Unii oameni de ştiinţă interpretează faptele din domeniul lor de cercetare într-un fel care să-L excludă pe Dumnezeu din ecuaţiile lor. Dar nicio lege descoperită de ştiinţă, care dă o explicaţie raţională, logică unor fenomene din creaţie, nu neagă existenţa unui Creator. Tot ceea ce descoperă ştiinţa nu este altceva decât legile de mişcare, de funcţionare a lucrurilor puse de Creator în creaţia Sa. Orice nouă descoperire ştiinţifică ar trebuie să-l ajute pe om să-L cunoască mai bine pe Dumnezeu.

Papa Pius al XII-lea, în 1951, spunea: „Adevărata ştiinţă, la un nivel din ce în ce mai ridicat, descoperă pe Dumnezeu ca şi când El s-ar afla în spatele fiecărei uşi pe care ştiinţa o deschide”.

Oamenii de ştiinţă au nevoie de valorile credinţei. Limitele actuale ale cunoaşterii ştiinţifice, recunoscute astăzi în fizică sau matematică, de exemplu, impun un dialog responsabil între teologie şi ştiinţă.

Teologia este chemată să aprofundeze taina creaţiei lui Dumnezeu, căci Revelaţia nu exclude cunoaşterea naturală, după cum nici cercetarea ştiinţifică nu trebuie văduvită de contribuţia spirituală a tradiţiei creştine.

Descoperirile din cosmologie, fizica microparticulelor sau chimie, provocările moderne ale ingineriei genetice, inteligenţei artificiale sau neuroştiinţelor au nevoie de răspunsuri echilibrate şi pertinente, accesibile omului modern din care să nu lipsească spiritualitatea şi viaţa creştină.

Sfântul Maxim spunea: „Sfinţii Prooroci, căutând cu stăruinţă şi cercetând cu de-amănuntul cele privitoare la mântuirea sufletului, erau purtaţi spre Dumnezeu de o mişcare arzătoare şi înfocată a minţii pătrunse de ştiinţă şi cunoştinţă şi făceau cu raţiunea distincţii înţelepte în vreme ce împlineau poruncile dumnezeieşti”.

O ştiinţă lipsită de valorile credinţei, care exclude pe Dumnezeu din creaţie sau Îl izolează departe de ea, fără vreo tangenţă şi fără vreun rol în mersul acesteia, devine mai rea decât absenţa oricărei ştiinţe, aşa cum se întâmplă de multe ori şi în lumea de astăzi. Sursa acestei atitudini este, bineînţeles, atitudinea suficientă a omului, care crede că poate cunoaşte şi stăpâni totul, fără să vadă dincolo de posibilităţile finite aflate în cele create.

Un dialog dintre ştiinţă şi religie a existat dintotdeauna. De când există el, omul a fost fascinat de tot ce-l înconjoară, şi-a pus întrebări, a căutat răspunsuri, explicaţii. S-a întrebat de ce este aşa ceea ce vede, ceea ce simte, dar şi ce sens are să fie astfel, care este scopul pentru care există cele văzute. Pe măsură ce a înţeles câte ceva, numărul întrebărilor sale a crescut, ele s-au adâncit.

Jerome Gropman, profesor de medicină la Universitatea Harvard, afirma într-un articol: „Ca fizician şi cercetător, folosesc ştiinţa pentru a descifra biologia umană şi a trata bolile. Ca persoană credincioasă, caut în tradiţia mea religioasă criteriile de referinţă ale unei vieţi morale. Nici ştiinţa, nici religia nu trebuie să se contrazică una pe cealaltă; de fapt, dacă apreciem esenţa fiecăreia, ele se pot îmbogăţi reciproc în viaţa cuiva”.

Kenneth Miller, profesor de biologie la Universitatea Brown, afirma: „ştiinţa în sine nu contrazice existenţa lui Dumnezeu. Mai degrabă ne oferă o fereastră spre un univers dinamic şi creator care poate spori aprecierea Divinului în moduri care nici nu ar fi putut fi imaginate în vremurile trecute”.

Putem afirma că Dumnezeu a pus legi în universul creat, în vederea existenţei şi a bunei lui funcţionări, iar căutarea acestor legi necesită o abordare raţională care să se facă spre slava lui Dumnezeu. De aceea o ştiinţă lipsită de valorile credinţei, care exclude pe Dumnezeu din creaţie sau Îl izolează departe de ea, devine mai rea decât absenţa oricărei ştiinţe.

În actul religios omul se îndreaptă spre Dumnezeu, iar în demersul său tehnico-ştiinţific el se întoarce spre natură, spre lumea din care face parte, căutând să o înţeleagă şi să o adapteze condiţiei sale. De aceea, având în vedere că activitatea zilnică a omului, acum, la început de mileniu, se desfăşoară într-un spaţiu complex – religios, cultural, tehnico-ştiinţific – este necesar un dialog responsabil, pertinent şi constructiv între ştiinţă şi teologie.

Acest dialog, dintre teologie şi ştiinţă, este posibil prin implicarea omului în procesul de cunoaştere nu doar ca o fiinţă raţională, ci ca o făptură complexă, ale cărei raţionalitate, inteligenţă şi spiritualitate sunt expresia Chipului şi asemănării cu Dumnezeu.

Azi devenim tot mai conştienţi de limitele ştiinţei. Orientată spre acţiune, ştiinţa a permis descoperirea extraordinarului dinamism lăuntric al unei energii generatoare de structuri din ce în ce mai complexe, culminând în creierul şi spiritul uman.

Ştiinţa descrie, parţial, această evoluţie, dar e incapabilă să ne ofere semnificaţia acesteia ori să răspundă întrebărilor pe care umanitatea şi le pune dintotdeauna: ce suntem? de unde venim? încotro ne îndreptăm? Ce este dincolo de viteza luminii? Ce este dincolo de limita Plank? Ce este dincolo de zero grade Kelvin? Ce este dincolo de haos? Există unele limite, dincolo de care materia nu se mai poate explica prin materie.

Ştiinţa are limitele ei, dincolo de care nu poţi înţelege nimic, decât dacă-L accepţi pe Dumnezeu drept Creator. Tot aşa viaţa are limitele ei, dincolo de care nu mai poţi trăi fericit decât dacă-L primeşti pe Dumnezeu ca Mântuitor.

Studiul ştiinţelor este un antrenament intelectual care constituie o bună pregătire pentru studiul duhovnicesc.

Tehnologia ne ajută să depăşim doar distanţele fizice dintre noi, dar nu şi pe cele sufleteşti. Complexitatea incredibilă a relaţiilor dintre oameni, în toate formele existente pe acest pământ (economice, politice, culturale, sociale, sportive, religioase etc.) sunt doar modalităţi nevăzute de a depăşi distanţele dintre noi.

Tehnologia, indiferent cât de avansată ar ajunge ea, nu ne va ajuta să depăşim timpul, pentru că bucuria vine doar din relaţia cu Dumnezeu şi oamenii. Doar în relaţie cu Cel Veşnic şi Nelimitat de timp şi spaţiu putem să depăşim toate limitările.

Scopul ştiinţei este interpretarea lumii şi nu completează religia, adică adevărul lui Dumnezeu, deoarece Dumnezeu nu are nevoie de completări. Pur şi simplu, credinţa în Dumnezeu completează şi întregeşte cunoaşterea ştiinţifică.

Cercetarea, căutarea, dorinţa de a înţelege nu au fost oprite de Mântuitorul Hristos. Dimpotrivă, El ne îndeamnă la acestea, spunându-ne „Căutaţi şi veţi afla” (Matei, 7, 7).

Deşi Dumnezeu este mai presus de lume, totuşi, prin cercetare ştiinţifică, se poate arăta că există un Creator al universului. Ştiinţa nu poate să dea amănunte despre Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu este mai presus de lume. El nu poate fi obiect de studiu pentru ştiinţă. Dar prin cercetare ştiinţifică se poate dovedi existenţa Creatorului.

Întâlnirea cu Hristos în viaţa Bisericii este întâlnirea omului cu Dumnezeu-Omul, într-o relaţie interpersonală, ce are loc în spaţiu şi timp.

Convinsă că adevărul revelat rămâne de-a pururi neschimbat, Biserica Ortodoxă ştie că cercetarea ştiinţifică va ajunge la noi şi noi descoperiri naturale, ce nu vor fi potrivnice nicicând Revelaţiei supranaturale, de vreme ce acelaşi Duh dumnezeiesc lucrează în lumea toată, duhul luminării şi al cunoaşterii.

Protosinghel IRINEU LICHI

Mănăstirea Bogdana, Rădăuţi