Colegii de condei, mai tineri, îi spuneau Bădia. Pe atunci n-am acceptat întru totul acest apelativ. I-aş fi spus mai degrabă „bade”. Era înalt, cu ochii curioşi ascunşi după o pereche de lentile groase. Cobora de la munte, din arealul în care celui mai în vârstă i te adresai cu cuvântul simplu, auzit la ţară, „bade”. El era badea George, un bucovinean veritabil. Iar pe deasupra, un imens consumator de literatură. Tot timpul îl vedeai cu o carte în mână. Până când cei din conducere dădeau drumul „şedinţei de machetă”, domnia sa mai parcurgea câteva rânduri dintr-o carte nou apărută. Imensitatea omului, dată nu doar de dimensiunile corporale, ci şi de lecturile sale, de iscusinţa scrisului îmi provocau o anumită timiditate şi un respect aparte. Iubeam la rându-mi cărţile şi mă trudeam, în acei ani de ucenicie întru ale gazetăriei, să-mi îndrept scrisul către o exprimare concisă şi clară. Prezenţa printre noi, cei mai tineri, a unui scriitor de mare talent constituia un prilej deosebit de a ne perfecţiona scrisul.
Împreună cu Dragoş Vicol, un alt scriitor bucovinean, au cutreierat codrii Sucevei, au stat la sfat cu forestierii. A poposit şi printre mineri, în abataje. A stârnit mirare şi admiraţie, chiar în rândul ortacilor, accesul omului masiv, pe un „suitor” strâmt, la felia superioară a zăcământului aflat în exploatare. Asta presupunea un efort extraordinar… Timpul se scurge implacabil. Rămâne imaginea vie a unor oameni şi fapte… care au fost.



























Comentarii