Cum principalul obiectiv al sângeroasei Revoluţii Franceze a fost reprimarea totală a Bisericii Romano-Catolice, Papa Pius al VII-lea (1742-1823) s-a văzut întemniţat chiar în propria-i ţară, de trupele revoluţionare franceze, iar mai apoi eliberat de Napoleon I Bonaparte, la 1800, pentru un scump preţ. Francezii ocupaseră Statele Papale la 1797 şi situaţia nu era foarte roz; însă, abil diplomat, Papa Pius semnează un Concordat (o înţelegere) cu Napoleon, iar trupele celui din urmă se retrag în bună orânduială spre ţara lor natală dinspre miazănoapte. Chemat să-i dea coroana împărătească, la 1804, peste Franţa, Papa Pius ajunse de batjocura lumii când Napoleon îi luă din mână coroana şi şi-o puse pe cap în văzul tuturor. Pictorul David a imortalizat scena pe pânza-i care, la Luvru, stă şi azi sub privirile vizitatorilor. Suveranul Pontif i-a întors moneda, la scurtă vreme, împăratului său, refuzând blocada economică continentală împotriva Marii Britanii, excomunicând trupele franceze ocupante la 1809 şi plătind preţul întemniţării la Fontainebleu. Blestemul divin căzu definitiv asupra lui Napoleon la 1814, iar Pius al VII-lea, triumfător, intră în Cetatea Eternă, refăcând din temelii Ordinul Iezuit. Un an mai târziu, Congresul de la Viena i-a restituit Statele Papale, luate pe nedrept de Napoleon Bonaparte.
Cam întru aceeaşi perioadă de convulsii pe bătrânul continent, în Ţările Române, cu o situaţie nu tocmai roză, apare în catastife un anume Dimitrie Macedonski (1780-1843), grec de neam şi căpitan de panduri pe deasupra. Nu era strămoş al lui Alexandru Macedonski, literatul. A fost un participant activ la mişcarea revoluţionară de la 1821 şi l-a cunoscut îndeaproape pe Tudor Vladimirescu, pe ascuns fiind şi membru al Eteriei. Ulterior, a fost unul dintre cei care l-au arestat pe Domnul Tudor, ceea ce nu l-a împiedicat ca, la 1840, să aprindă flăcările Revoluţiei de la 1848. A închis însă ochii fără să vadă desfăşurarea ulterioară a evenimentelor.
Comentarii