Carte de zidire sufletească

XV. Primejdiile culturii tehnice

Cuvânt pentru absolvenţi

Când citeşti legenda lui Prometeu, de partea cui eşti? De partea lui Jupiter sau a titanului Prometeu care a dăruit muritorilor focul?

De bună seamă, sunteţi de partea lui Prometeu. Suntem obişnuiţi din tinereţe cu toţii să luăm partea aceluia care ne-a dat puterea focului şi, măcar că a făcut-o fără învoirea lui Jupiter, i-o iertăm bucuros, căci ce-am fi noi fără foc?

Acuma însă te întreb: Ce noimă are ferecarea titanului pe stâncile Caucazului? Şi de unde basmul cu vulturul care-i sfâşia zilnic ficaţii? Să fie oare numai supărarea cum-plită a părintelui zeilor? Dar atunci ne întrebăm iarăşi: Pentru ce Jupiter a văzut o crimă aşa de grozavă în fapta lui Prometeu?

În întreaga legendă este un înţeles mai adânc.

S-a observat adesea cât de melancolic e sufletul poporului în poeziile şi basmele sale, cum alege tristeţea şi lacrimile, şi s-a crezut că nu-i decât o pornire spre dispoziţii sentimentale. Poate fi pe alocuri şi asta; înclinarea aceasta pentru tragic vine din altă parte; sufletul poporului, în observaţiile lui simple, prinde adeseori viaţa mult mai adânc şi mai cu miez decât omul cult, pe care diversitatea învăţăturii lui îl împiedică să pătrundă viaţa în trăsăturile ei generale. Să ne aducem aminte cum poezia populară, cu toată evlavia ce o are pentru eroism, priveşte cu fiori de groază orice semeţie titaniană, orice abatere a omului de la adevărata smerenie şi îngrădire de sine. În literaturile vechi, această dispoziţie o rosteşte adeseori corul. În legenda medievală a lui Faust vedem acelaşi curios amestec, o admiraţie înfiorată pentru erou şi siguranţa că răzvrătitul e osândit infernului, că, prin urmare, opera lui se termină tragic şi nu defineşte viaţa într-adevăr creatoare.

Acelaşi lucru găsim şi la temelia legendei lui Prometeu. În adâncimile sufletului omenesc, fapta lui Prometeu se oglindeşte altfel decât în mintea noastră, care n-are ochi decât pentru izbânzile momentane ale luptei pentru traiul, nevoile şi cerinţele nemijlocite ale vieţii zilnice. În acele adâncuri liniştite se ţine seama nu numai de sporul de putere şi viaţă, hărăzit societăţii omeneşti prin supremaţia asupra puterilor naturii. Cu o nesfârşită groază, se presimte trufia ce năvăleşte asupra omului în culmea puterii lui, se presimt poftele neţărmurite ce dezlănţuie în el stăpânirea puterilor naturii. După cum în muncitorimea engleză, pe vremea începuturilor industriei grele, s-a zămislit cântecul despre regele Abur, care se zbate turbat, distrugând toate legăturile vieţii, iar la urmă îşi sapă singur groapa în haosul obştesc, aşa şi aici, legenda a creat chipul titanului care, încrezut în puterile lui, năzuieşte la supremaţia asupra elementelor. El însă e ferecat de stânci de legile mai înalte ale lumii; într-un înţeles mai adânc, el ajunge ferecat tocmai din cauza nemărginitei lui libertăţi, supus la rându-i elementelor, iar vulturul care-l sfârtecă sunt poftele lui cele nesăţioase. Pe de altă parte, Pandora, cu darurile-i de tot felul, întrupează iluzia care amăgeşte pe titan că îndeplinirea neostoită a trebuinţelor lui tot mai mari e un dar al zeilor, o chezăşie a urcării tot mai sus: în realitate, ea dă drumul unui stol de crâncene restrişti.

Ai să crezi că mă declar împotriva lui Prometeu şi ai să mă combaţi, arătând că nu izvorăsc numai nenorociri şi pierzanii din stăpânirea omului asupra elementelor. De bună seamă. Nici legenda nu spune altfel. Pricina groazei e alta: focul e cucerit într-o răzvrătire semeaţă împotriva lui Jupiter. Divinitatea înseamnă aici acea orânduire mai înaltă a conştiinţei şi îngrădirii de sine, care cere individului sacrificiul imboldurilor şi încăpăţânării lui nesocotite. Puterea nesecată care a încăput în mâinile omului mulţumită elementului titanic din natura lui, precum şi energia intelectuală şi socială, care se concentrează asupra celor pământeşti şi stârneşte astfel o orgolioasă siguranţă de sine şi pofte nemăsurate. Iată ce este înveşmântat profetic în legenda despre focul care e smuls într-o revoltă trufaşă împotriva înaltelor adevăruri ale vieţii. Şi tocmai de aici scoate legenda tragicul destin al titanului: puterea asupra bunurilor pământului fără o cucernică ascultare de puterile cereşti duce la o adâncă subordonare a omului faţă de materie.

Şi acum, uită-te în linişte la viaţa de astăzi, uită-te cum cresc bogăţii nemăsurate, priveşte întreaga lume de plăceri şi întreabă-te: nu-i aici Prometeu pe stâncă, sfârtecat de vultur? Prea bogat, dar ai tăcut pentru omenire, spune Hefaistos în drama lui Eschil, când ferecă pe titan în Caucaz. Până şi Eschil a văzut în încătuşarea eroului nu o toană a părintelui zeilor, ci însăşi tragica soartă a civilizaţiei umane după legile veşnice ale vieţii: omul muritor, din cauza puterii lui ameţitoare asupra elementelor, se leapădă de orice simţământ de jertfă faţă de puterile nevăzute ale vieţii şi în chipul acesta, la urmă, este robit materiei.

În Eschil însă i se proroceşte lui Prometeu un mântuitor care va împăca din nou divinitatea cu neamul omenesc: acest erou de viţă dumnezeiască va îmbina puterea cu smerenia, bogăţia de viaţă cu voinţa de renunţare. Dacă elementul titanic din om a trebuit să sufere pentru neîngrădirea lui, va suspina la urmă, după izbăvirea de egoismului trufaş, după o cucernică împăcare cu puterile înalte ale vieţii, după supunerea la toate odoarele sufletului care se cuprind în credinţa în Dumnezeu. Sunt puţine legende care să aibă pentru epoca noastră un aşa de adânc înţeles, ca povestea lui Prometeu.

Cu toţii suntem înhămaţi la opera titanică a subjugării naturii, cu toţii lucrăm, unii ici, alţii colo, să cucerim pentru om puterile cerului şi ale pământului. Tuturora ni se întinde cutia Pandorei cu comoara nesecată de plăceri şi de visuri de plăceri viitoare. Cu toţii cădem în ispita de a deveni materialişti, în goana aceasta după puterea materială. Pe toţi ne ameninţă stânca pustie a izolării, în mijlocul legăturilor de tot felul, şi vulturul poftelor, în mijlocul tuturor comorilor spiritului.

De aceea, să tragem învăţăminte din adânca cunoaştere a vieţii cuprinsă în legenda lui Prometeu. Să nu privim această poveste ca o simplă glorificare a titanului, ci ca o înţeleaptă povaţă. Din negura trecutului şi din primele strădanii ale zorilor civilizaţiei, răsună până la noi povaţa că elementul titanic poate duce la o reală înălţare a omului deasupra materiei numai în tovărăşie cu puterea conştiinţei şi cu o cucernică înfrânare de sine.

Dar ai să-mi spui, poate: Nu sunt astăzi, şi n-au fost pururea oameni de ştiinţă respectabili, care plini de-o adâncă modestie şi cu jertfa cea mai deplină a vieţii lor personale, au smuls naturii tainele ei prin muncă smerită? Unde sunt aici stâncile Caucazului şi vulturul?

De bună seamă, au fost cu miile, şi sunt şi astăzi, oameni care, fără nicio plăcere personală, organizează zi şi noapte, într-o muncă grea, fără preget, activitatea economică şi o îndrumă pe căi noi. Asta înseamnă oare că bogăţiile neînchipuite pe care le produce cooperarea acestor puteri ideale sunt o reală fericire pentru omenire sau mai degrabă o îmbrâncire grozavă către materialismul practic şi către înecul spiritului în bunăstare şi tihnă? Şi dacă, pe culmile muncii intelectuale, lupta pentru descoperiri dă la iveală fapte de devotament dezinteresat, aceasta înseamnă că stăpânirea acestei ştiinţe, cu siguranţa sa de sine, cu îndemnu-i puternic spre trufie şi deschiderea necontenită de noi izvoare de plăcere în care cade gloata cea mare a omenirii, va fi şi o pârtie de reală cultură? Dacă minerul caută în primejdia vieţii aurul în hrubele întunecoase ale pământului înseamnă că aurul acesta are să servească vieţii mai înalte a sufletului? A pune aceste întrebări înseamnă a şi da răspunsul. Nu vedem cum goana nesăbuită după plăceri se răspândeşte tot mai mult, chiar în cercurile de muncă intelectuală şi tehnică, pe care le împinge spre o nesocotire tot mai mare a caracterului, cum această croială materială a vieţii, precum şi întreaga concepţie a vieţii de plăceri, caută încetul cu încetul să pună pretutindeni imboldurile josnice în locul jertfei ideale? Şi poate ai să mă întrebi: Cum am putea rămâne credincioşi unei vieţi mai înalte în astfel de vremuri? Răspund: Numai dacă eşti cu ochii deschişi asupra primejdiei şi dacă nu cazi în idolatria ştiinţei şi a puterii, uitând ceea ce-i mai înalt şi important: oţelirea caracterului.

Să nu râzi niciodată de străduinţele sublime ale oamenilor de odinioară de a se dezbăra printr-o sărăcie voită de nimicurile atâtor nevoi şi comodităţi, care sfârşesc adesea cu moartea morală, de a îngenunchea printr-o biruinţă eroică iluziile şi patimile care ne tulbură adesea hotărârile cele mai bune.

În viaţa zilnică şi în libertatea de care te bucuri, să trăieşti în acea disciplină de sine, în acea seninătate şi smerenie care au încununat viaţa acestor oameni!

În locul sporturilor corporale, care astăzi se practică cu atâtea înlesniri, cu atâta lăudăroşenie şi atâta deşertăciune, impune-ţi zilnic un refuz, o faptă de iubire şi de cumpătare. Şi crede-mă: fără această luptă necruţătoare cu tine însuţi, nu vei dobândi niciodată consacrarea cavalerească de bărbat într-adevăr liber.