„La Rădăuţi, mai persistă acea combinaţie fascinantă de orient şi occident, specifică Bucovinei”

foto-claudiu-hauresInterviu cu CLAUDIU HAUREŞ

Îmi amintesc de elevul care citea sârguincios cărţile de istorie sau romanele celebre. Ce s-a întâmplat cu Claudiu Haureş după absolvirea liceului?

– În toamna lui 2010 venise momentul de cotitură în devenirea mea ca persoană, când trebuia să aleg ce voiam sa fac pentru următorii ani. Şi nu a fost deloc uşor să optez!

Da, vă amintiţi bine, am colindat pe holurile bibliotecii municipale ani la rând, astfel încât am ajuns să îi cunosc fiecare ungher, fiecare raft sau vitrină, şi să observ treptat cum lucrurile se mai schimbă, unele feţe dispăreau din peisaj, iar altele rămâneau. Şi eu mă număram printre acei martori tăcuţi, care observa cum timpul şi anii împărţeau cărţile. Ciudată ironie a vieţii, mi-aş fi spus-o la vremea aceea, a adolescenţei, ironie pe care aveam să o conştientizez mai târziu, că timpul curge din păcate în defavoarea noastră adesea.

Perioada liceului a fost pentru mine revelatoare, a fost un spaţiu şi un timp al descoperirii, al cunoaşterii, dar cu precădere al cunoaşterii de sine, un loc în care se mai cultiva încă spiritul omului de mâine. Astăzi, cu dezamăgire, pot afirma contrariul (desigur, cu parantezele de rigoare) însă pe ansamblu nu se mai pune acelaşi accent pe acea simbioză între educaţia ca necesitate primară, de bază, accesibilă şi necesară tuturor, şi nivelul superior, de a educa şi a forma caracterul şi spiritul pentru “omul de mâine”.

Alte vremuri, alte amintiri, în care am avut norocul de a avea parte de o educaţie aleasă şi de dascăli care vedeau în a fi profesor o menire şi nu o simplă profesie. Erau ultimele frânturi de educaţie sănătoasă, mai “cazonă”, aş putea spune, cu profesori din “garda veche”, unii poate cu prejudecăţi specifice perioadei comuniste, alţii mai vizionari, însă pentru care cuvântul era cuvânt, respectul şi chestiunile de bon ton erau sfinte şi şcoala era o castă bazată pe meritocraţie. Am pornit pe un drum cu urcuşuri si coborâşuri în lumea literaturii şi a scrisului.

Am debutat cu mult elan şi avânt (tineresc, aş spune azi), în revista de cultură “Hyperion” , patronată de Gellu Dorian, cu sprijinul unui nume mare al poeziei şi al dramaturgiei româneşti şi europene, Matei Vişniec. Însă anii în care am pus pe primul loc scrisul, publicând şi canalizându-mi energiile în direcţia unei deveniri artistice, ca scriitor, au luat final după examenul de maturitate, când am fost nevoit să aleg ce urmez, ce voce să ascult. Vocea inimii, continuând să scriu şi să ajung cunoscut ca scriitor, sau vocea raţiunii, racordată mai mult la pragmatismul secolului XXI?

Am ales să ascult vocea raţiunii, optând pentru verticalitate şi, fără echivoc, am părăsit corabia scriiturii, dorindu-mi schimbare, normalitate şi însetat de adevăr, atât pentru mine, cât şi pentru un întreg sistem. Iar justiţia a ajuns să devină aspiraţia şi direcţia în care mi-am îndreptat paşii.

Astfel am fost admis la Facultatea de Drept din cadrul Universităţii “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, unde am ales să îmi desăvârşesc studiile şi formarea, cu un bagaj sănătos în spate din sfera ştiinţelor socio-umane, câştigat în liceu şi pe care s-a pliat o educaţie juridică riguroasă, care nu mai avea nimic din arta poetică de altădată, dar care m-a făcut să îmi descopăr vocaţia şi să continui să urc treptele (deloc puţine) pentru a ajunge cât mai sus, per aspera ad astra.

„Rădăuţiul, spre deosebire de Iaşi, are un farmec aparte, încă păstrat şi nealterat, iar târgul vechi austriac, despre care Nicolae Iorga afirma că dă cu adevărat icoana unui târg galiţian, ţi se descoperă treptat, necondiţionat”

Cum ţi se pare viaţa din Rădăuţi, dacă este s-o raportăm la viaţa din Iaşi?

– La Rădăuţi, spre deosebire de Iaşi, încă se respiră aer german, ca să îl parafrazez pe Theodor Baconschi, iar diferenţele sunt vizibile, chiar şi ochiului neavizat, la o simplă privire. Aici, în acest oraş de provincie, realitatea arată altfel, cu o moştenire ancestrală, conservată şi perpetuată, iar spiritualitatea (nu cea de faţadă, fariseică) e unul din repere, din ce în ce mai şterse în marile oraşe. Evident, trebuie să recunoaştem, într-un exerciţiu de sinceritate, că la Rădăuţi realităţile culturale au rădăcini adânci, solidificate în timp, dar greşit sau prea puţin puse în valoare, spre deosebire de viaţa culturală ieşeană care, cu plusuri şi minusuri, este net superioară, de la junimişti încoace, aş spune.

Rădăuţiul, spre deosebire de Iaşi, are un farmec aparte, încă păstrat şi nealterat, iar târgul vechi austriac, despre care Nicolae Iorga afirma că dă cu adevărat icoana unui târg galiţian, ţi se descoperă treptat, necondiţionat.

Pentru a înţelege ce înseamnă Rădăuţiul, trebuie să îţi propui să vii în altă calitate aici decât cea de turist, cu ochiul curios al musafirului care se mulţumeşte să admire şi atât, căci Rădăuţiul este o stare de spirit, este un spaţiu în care adesea ai senzaţia că ieşi din timp şi intri în veac, iar de aici şi până la a te îndrăgosti iremediabil nu e decât un pas.

Regretul meu este că din păcate încă nu i s-a dat Cezarului ce-i al Cezarului, iar locul acestui oraş, privit sub aspect istorico-cultural, este pe departe unul nemeritat. Privind comparativ, pot afirma fără rezerve că, spre deosebire de Iaşi, la Rădăuţi, mai persistă acea combinaţie fascinantă de orient şi occident, specifică Bucovinei, de la influenţele slave, estice, la matriţa eleganţei şi a bunului gust, cultivat de spiritul austriac al vremii.

Iar cartea de vizită a Rădăuţiului, ca pol de interes cultural şi istoric, atât în ţară, cât şi în străinătate, consider că este magistral ilustrată de melanjul etnic şi cultural, în care obiceiurile şi tradiţiile românilor bucovineni s-au îmbinat cu cele ale evreilor, germanilor, rutenilor, maghiarilor, polonilor şi lipovenilor. Iar spiritul toleranţei şi al diversităţii culturale încă persistă, chiar şi la aproape un veac de la alipirea Bucovinei de România, păstrându-şi însă identitatea şi reinventându-se continuu.

„Meritul unei pasiuni precum cartofilia este de a-ţi educa gusturile, de a-ţi cunoaşte trecutul şi de a învăţa lucruri pe care nu le înveţi din cărţi”

Eşti pasionat de istorie, eşti colecţionar împătimit. Poţi să ne povesteşti câteva lucruri despre pasiunea ta?

– Istoria a fost prima iubire, dacă pot să o numesc aşa, şi a ţinut loc de prolegomene, până să păşesc în spaţiul literaturii, al artei, al culturii în genere, iar atracţia s-a tradus în abundenţa de lecturi istorice, documentare şi de informare, căci în fond orice demers trebuie făcut sistematic, din aproape în aproape, pentru rezultate notabile.

Merite în a-mi cultiva gustul pentru această cunoaştere a realităţii, a lumii, o datorez desigur dascălilor aleşi de care am avut parte, în decursul timpului, şi ţin să-i menţionez pe profesorii Gheorghe Colban şi Florin Cerlincă, care nu se mai află printre noi, din nefericire, şi nu în ultimul rând meritele doamnei profesor Elena Olaru, care a înţeles că istoria nu trebuie sa fie o disciplină obligatorie şi atât, ci cea mai frumoasă poveste, vorba domnului Adrian Cioroianu.

Urmarea imediată a dragostei pentru istorie şi a fascinaţiei pentru trecut a fost să îmi cultiv anumite pasiuni, în decursul anilor. De la bibliofilie, pasiune care mergea mână în mână cu lectura şi cu scrisul, la cartofilie nu a fost decât un pas, iar colecţionarea de carte poştală nu a fost întâmplătoare, ci îmi place să spun că m-a ales ea pe mine.

Meritul unei pasiuni precum cartofilia este de a-ţi educa gusturile, de a-ţi cunoaşte trecutul şi de a învăţa lucruri pe care nu le înveţi din cărţi, ci pe care le cunoşti autodidact, treptat, investind timp, suflet şi de cele mai multe ori plăcerile costă, deci, şi bani.

Şi acum, după aproximativ 8 ani de cartofilie, de colecţionat carte poştală cu Rădăuţi, dar şi din întreaga Bucovină, intenţionez să public o lucrare care să ilustreze în imagini evoluţia urbei noastre, de la începuturile sale, şi începutul artei fotografice în general, până în ziua de azi.

Cât de corecte sunt informaţiile legate de istoria Rădăuţiului, dacă este să ne gândim la informaţiile care circulă pe diferite reţele de socializare?

– Observ în ultimii ani o implicare din ce în ce mai vizibilă a rădăuţenilor în mediul online, iar cele câteva grupuri, precum “Rădăuţiul vechi în imagini”, “Rădăuţiul de altădată”, au meritul de a aduce în atenţia tuturor istoria unui oraş, care se completează cu fiecare opinie avizată exprimată. Istoria unui oraş se scrie de către locuitorii săi, prin oamenii săi, şi locul în care trebuie să fie consemnată, alături de lucrări de specialitate, jurnale şi mărturii, este memoria colectivă, pentru a se transmite mai departe, din generaţie în generaţie, adevărata zestre a unei comunităţi. Aş îndrăzni să dau un alt sens dictonului latin verba volant, scripta manent. Moştenirea culturală şi istoria unui popor rămân vii, fiind transmise prin viu grai, prin istorisire şi prin memoria colectivă, permiţând o înţelegere adecvată a trecutului şi prezentului, dar şi a implicaţiilor lor asupra viitorului.

Ce sfat le-ai da celor care gestionează aceste informaţii?

– Eforturile care se fac individual, prin fiecare participant la acest exerciţiu al memoriei, de a aduce câte ceva la moştenirea istorică şi culturală a Rădăuţiului, sunt demne de laudă, rezultate notabile putându-se observa, însă e de preferat să fie menţinute continuu, pe termen lung. Începând cu cultivarea bunului gust, de la conservarea specificului arhitectural, raportându-ne la istoria şi specificul zonei, la aducerea în atenţia rădăuţenilor a valorilor trecutului şi transpunerea în plan edilitar (revitalizarea centrului istoric trebuind să fie cheia de boltă în activitatea administraţiei locale), Rădăuţiul trebuie să renască prin oamenii săi.

Consider că cel mai important lucru în acest demers ar fi colaborarea dintre autorităţile locale şi cei care doresc a se implica concret în viaţa publică a oraşului, iniţiativa cetăţeanului fiind susţinută şi încurajată, iar ideea de mentenanţă în a păstra un patrimoniu să prindă contur, ca în marile oraşe europene, care atrag sute de mii de turişti anual.

Fiecare persoană care îşi aduce contribuţia în mediul online aduce un plus, însă e timpul ca să se transpună în realitate informaţiile pentru a vedea ceva concret, iar una din direcţii ar fi promovarea pe plan local (şi nu numai) a istoriei şi moştenirii culturale rădăuţene.

Evident, nu superficial, de amorul artei, ci cu răspundere.

Consemnează MĂLINA ANIŢOAEI

Print Friendly, PDF & Email

2 Comentarii

  1. cineva nu si-a luat pastilele la timp…care eleganta?…care bun gust?…un oras plin de taranoi pusi pe combinatii..pe manareli…afaceri de bazar dosnic…in care maneaua dainuie vesnic…si schimbatorii de valuta dantuie pe ea …oras in care iti trebuie masina de teren ca sa circuli pe drumuri….etc etc…mai lasati-o naibii …char nu vedeti realitatea?

    • P.N.Ţ.C.D. Rădăuţi says:

      Fiind de curând înscris în acest grup, “Rădăuţiul vechi în imagini”, aş vrea ca mai întâi să vă salut şi apoi să mulţumesc tuturor celor care contribuiţi la recuperarea patrimoniului spiritual al oraşului nostru. Sperăm ca recuperarea acestuia să se convertească ulterior într-o imagine urbană reală şi demnă. Am citit cu atenţie articolul D-nei Mălina Aniţoaie cu Claudiu Haureş. M-am simţit “teleportat” în timpul copilăriei şi adolescenţei mele, când Rădăuţiul era Centrul Universului, nu doar pentru mine, ci şi pentru, aşa vedeam eu pe vremea aceea, locuitorii tuturor localităţilor din jur. Cu toţii simţeau că aparţin Rădăuţiului cu o parte din ceea ce sunt şi Doamne, cu câtă mândrie spuneau: ” Mă duc la Târg” sau “Am fost la Târg” . Piatra cubică lustruită care pava vechile străzi, liniştea de seară, caii Hergheliei, vechile trăsuri care încă mai rezistau, “casele nemţeşti”, atelierele de pe strada Putnei, florile şi mai ales lumea calmă, elegantă, care se plimba, neintuind ce avea să se întâmple. Eram elev la liceu în anii ’82-’86, când Rădăuţiul a fost scos din tihna lui existenţială şi aruncat într-un coşmar care pare să nu fi luat sfârşit nici până astăzi. Nu ne putem raporta la Iaşi, care are locul lui clar. Poate ar trebui să tânjim după Cernăuţi, care în calitate de capitală a Bucovinei îi conferă identitate. Desigur că nu este posibil să revenim întocmai la acea perioadă fastă şi stabilă, plină de calităţile şi farmecul din interviu, deoarece structura populaţiei este schimbată ireversibil. Am avut vecini pe stradă cu care ne jucam şi au plecat în Germania Federală şi mai ştiu că mama povestea că se duceau lumânări şi bani la Rabin ca să se roage pentru cineva anume, pentru că, spunea ea : ” Se roagă mai tare şi rugăciunea lor este mai primită”. Au trecut acele timpuri şi ne-am trezit cu un patrimoniu pe care poate nu l-am înţeles şi în unele cazuri l-am distrus. Ne-au rămas puţine acum: unele expresii(ţuric, şparhet, rebize, foraibăr, obărliht, tocin, ştraif, etc.), o anumită ordine şi disciplină de origine administrativă austriacă şi un aspect urban încă diferit de restul Moldovei. Pe lângă acestea , care ne individualizează faţă de “Regat”, trebuie să muncim mult şi mulţi ca să refacem diferenţa. Nu este suficient să trăim din trecutul “de aur” sau să respingem în totalitate prezentul “noroios”. Să identificăm ce a mai rămas, să-l punem în valoare, să ne educăm ca adăugirile la patrimoniul existent să fie compatibile. Aş sugera, cu tot respectul pe care trebuie să îl avem faţă de Iorga, să nu mai folosim scos din context citatul “Rădăuţii dau cu adevărat icoana unui târg galiţian” , ca fiind reprezentativ pentru oraşul nostru. Am fost Moldoveni, apoi am fost Bucovineni, acum suntem Români. Nu Galiţieni!!!
      „Rădăuţii se deapănă întâiu în felul Câmpulungului, cu un şir de căsuţe ce se iveşte în marea vale înverzit. Trenul străbate aleia lungă, care pleacă de la halta Plopilor şi poartă numele impunător de „Calea Domnilor”, Herrenhasse…
      *
      Cu căsuţele lui urâte şi neregulat aruncate, cu stradele prăfoase şi pline de paiele de azi şi cele de mai deunăzi, cu piaţa sa centrală, pe care chifteşte murdăria în timpurile de ploaie pentru a fi spulberată, apoi, de vânturi, Rădăuţii dau cu adevărat icoana unui târg galiţian, unde Ruteni nenorociţi vin să se îmbete, Dumineca şi sărbătoarea, la Evrei mârşavi.
      *
      Dar şi noi, ceştia de cari se ţine ţărănimea săracă din aceste părţi de loc, avem Domnii noştri. Ei au făcut în acest sat, odinioară, o mănăstire de lemn pentru înmormântarea creştinească a rămăşiţelor lor, şi din această mănăstioară a răsărit, apoi, o mare biserică de piatră, o episcopie a fost înfiinţată lângă această biserică, pentru ca Vlădica, împreună cu păstorirea părţii de sus a ţării, să aibă grijă gropniţii Voevozilor””(Nicolae Iorga).

      P.N.Ţ.C.D. Rădăuţi

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: