Stimul: Când amintirile s-au şters
din cauză că-s proaste,
survine câte-un fapt divers
şi-nfige ţepe-n coaste.
Ca să se producă, un fapt – cât ar fi el de divers – are nevoie de un făptuitor. După aceea poate fi oricât de diversificat, pentru că nevoia de fapte este atât de mare încât răstălmăcirea lor pe sub vorbe a devenit – pardon de repetiţie! – faptul cel mai divers, inclusiv pentru mintea cocoşului sau a românului, cea de pe urmă. Dar degeaba s-a produs fapta şi zadarnic a năduşit făcătorul ei dacă n-are cine să ne arate despre ce e vorba în fond, nu în aparenţă. Nouă ni se pare, de pildă, că temelia hoţiei e furtul, dar cine cunoaşte afirmă că ne înşelăm, baza este corupţia la vârf. Şi până pricepem noi ăştia cum poate fi vârful bază, intervine NUP (ori „neînceperea urmăririi penale”, ori „nu umpleţi puşcăriile”, ori „numai urziţi poveşti”, grozav ce-aş vrea să ştiu şi eu de ce depinde!)..
Ca să pricepem, avem nevoie de sprijin. Intelectual, evident. Calificat, fără îndoială. Obiectiv, neapărat. Competent, desigur. Şi nu în ultimul rând echilibrat. Aşa ceva nu poate fi decât un comentator, şi nu altfel decât politic. Numindu-se astfel, guralivul nu comentează decât ceea ce ţine de desfăşurarea evenimentului, arătându-ne de ce aşa şi nu altminteri. O rubedenie prin alianţă a sa, consultantul (tot politic şi tot guraliv) ştie de unde până unde şi nu consultă, de fapt, pe nimeni. Un fel de unchi al acestora, politolog limbut, este neîntrecut între parcă-parcă şi totuşi-însă, dar se dovedeşte alergic la alergii, cum ar fi nevoia de a te scărpina la ceafă. El deţine o cheie doctrinară valabilă în toate broaştele, cu care îi încuie pe abordaţii săi. Aceştia sunt – cum bine ştim noi şi dânşii nu încă prea bine – cei care fac politică în loc să-şi vadă de treabă, ca să se vadă ceva în urma lor. Dacă după toţi aceştia am rămas, pe mai departe, în plopi, singurul care ne poate spune din ce cauză este analistul politic şi nimeni altcineva decât observatorul politic nu va şti să se uite cu atenţia cuvenită la crăcile susţinătoare. Dar cu datul jos tot guvernanţii trebuie să se ocupe, nu cumva să le iasă vorbe că ne-au lăsat în aer.
După aceste detalii clare şi pe deplin edificatoare, daţi-mi voie să vă relatez câteva fapte curat diverse:
Româncele care îşi iubesc ţara de nu mai pot ştiu cum s-o arate: se urcă în aeroplan şi zboară în lumea din ce în ce mai lărgită, să-şi procure una-alta şi să se fâlfâie. Dorm – dacă dorm – în hotelurile acelea unde o noapte face cât două pensii anuale la noi, întorc pe dos magazinele în care o pereche de şireturi (scurte) echivalează cu hamurile pentru un atelaj de-al nostru, împart zâmbete pentru care n-au nevoie de dicţionar, aşadar lasă impresie şi contribuie. Ele zic că la cunoaşterea frumuseţilor patriei, însă pe mine să nu mă întrebaţi la ce, că eu sunt cam ruşinos de felul meu.
Românii care duc grija ţării de nu mai pot ştiu şi mai şi cum s-o facă de râs. Dacă nu le merge cu milogeala, dacă li se înfundă cu fetiţele, dacă nu le iese cu jafurile, dacă dau de dracul cu drogurile, recurg la coada electivă şi înghit doi miniştri într-o săptămână, nefripţi. Dovedesc lumii întregi, în felul acesta, că ştiu cu ce se consumă drepturile omului şi cunosc că o bucurie fără gălăgie n-are fason: ca şi un buletin fără ştampilă, o cămilă fără cocoaşă sau o funcţie care nu coboară din limuzină până nu-i deschide altă funcţie portiera. Cum vă consider oameni cumsecade, sper că nu o să mă întrebaţi cam pe la ce portiere s-a bătut.
Comentarii