,,Parcurile şi lacul… despre care lumea vorbea”

Nu demult, în vară, câţiva anticari pasionaţi şi-au adus cu ei comorile pe care le-au expus în parcul central din Rădăuţi. Cărţile se vindeau la un preţ mic, aşa cum se întâmplă întotdeauna în lumea anticarilor. Veniseră acolo şi colecţionari de tot soiul, cu monede, timbre, plicuri, sfeşnice, tablouri, vaze, fiecare având acel mister pe care îl păstrează lucrurile care au rezistat trecerii timpului. Printre cărţile expuse cu generozitatea iubitorului de cultură e posibil să fi văzut şi o carte intitulată ,,Alb”, apărută la sfârşitul anilor ’80, avându-l ca autor pe Laurenţiu Cârstean. Cred că m-a impresionat acel titlu, la urma urmei destul de comun, detaşându-se însă discret de paleta de culori pe care ţi-o imprimă târgurile de antichităţi. Iată-mă acum în posesia cărţii ,,Rostirea şi tăcerea”, o antologie îngrijită de Stelian Cârstean, fratele autorului. Laurenţiu Cârstean a murit în urmă cu patru ani la Bucureşti. Nu departe de Rădăuţi, la Vicovu de Jos, se năştea în anul 1946 Laurenţiu Cârstean, poetul pe care Adrian Dinu Rachieru îl socoteşte ,,o prezenţă discretă, de o impresionantă stilistică, fixată în poezia peisagistică”. Poate că nu m-aş fi oprit asupra antologiei „Rostirea şi tăcerea” dacă nu aş fi descoperit tablouri parcă decupate din Rădăuţiul de azi, deşi autorul nu-şi asumă clar acest spaţiu ca pe un tărâm al frământărilor sau iubirilor sale. ,,Am ridicat într-o singură noapte un oraş/ Casă cu casă/ lopată de nisip/ lângă lopată de nisip/ oameni buldozere/ toate veneau/ la un singur cuvânt/ vitraliile catedralei/ parcurile şi lacul/ despre care lumea vorbea/ o linişte nesfârşită/ farmecul unor locuri/ nervii” scria Laurenţiu Cârstean în anul 1985. Întreaga filosofie de viaţă a autorului se repliază astăzi poate întâmplător, aducând în prim-plan cadre unice pe care le reinventăm cu resursele noastre interioare. Talentat sau nu orice poet îşi poate vedea numele pe masa unui anticar. Laurenţiu Cârstean părea să aibă convingerea că mai presus de poezie stă hazardul, căruia nu i te poţi împotrivi nici în viaţă, nici în moarte. Doar prin rostire şi tăcere poţi ridica un deget arătător spre destin. Rostirea trebuie să doară, tăcerea trebuie să bucure – aş adăuga eu.