Protopopiatul C-lung Moldovenesc

Postul Naşterii Domnului

În viaţa liturgică a Bisericii o importanţă deosebită o ocupă sărbătoarea Naşterii Domnului, sărbătoare care aminteşte de vremea dinaintea întrupării lui Hristos, când drepţii Vechiului Testament aşteptau un răscumpărător, cu nădejdea că acesta va elibera omenirea din robia diavolului şi a suferinţei. Găsim astfel amintit în Sf. Evanghelie adevărul că atât înviere din morţi, vindecare de boli incurabile, cât şi izgonire de diavoli au fost săvârşite şi mai înainte de venirea Mântuitorului. Astfel se aminteşte de fiul văduvei din Sarepta Sidonului înviat de Ilie proorocul, de Neeman sirianul vindecat de Elisei sau regăsim cuvintele mustrătoare ale Mântuitorului Hristos: „…dacă Eu scot pe diavoli cu Beelzebul, atunci fiii voştri cu cine îi scot?”. Aşadar, astfel de lucruri s-au petrecut şi mai înainte. Venirea Mântuitorului, însă, aduce certitudinea faptului că, din clipa venirii Lui, această putere vindecătoare va rămâne pe pământ, prin oamenii care-i vor urma lui Hristos, până la sfârşitul veacurilor.

Postul, care înseamnă curăţire, este primul pas către o astfel de putere.

Primele menţiuni despre Postul Naşterii Domnului sunt din secolele IV-V de la Fericitul Augustin şi de la Papa Leon cel Mare. Iniţial durata acestui post varia de la o zonă la alta, unii postind o zi, alţii şapte zile, alţii şase săptămâni. Există mărturii care precizează că, pe alocuri, postul începea la 1 noiembrie. De asemenea existau diferenţe privind modul în care se postea, unii postind mai aspru, iar alţii mai uşor. Sinodul Local din Constantinopol (1166) a hotărât ca Postul Naşterii Domnului să înceapă pe 15 noiembrie şi să dureze 40 de zile.

Originea acestui post mai este legată şi de obişnuinţa de a fi botezaţi catehumenii cu ocazia sărbătorilor mari (Paşte, Crăciun ş.a.). Astfel, botezului îi preceda o perioadă de curăţire, de asceză, menită să probeze motivaţia catehumenului şi să-l facă conştient că botezul nu este numai un act de apartenenţă, cât mai ales unul de participare la ortodoxie printr-o viaţă mai înaltă decât a necreştinilor.

Fără îndoială postul este trebuincios. Sufletul este o ţarină pe care, prin postire, o curăţim, dar dacă nu semănăm lucrările sfinţeniei peste ea, buruienile (răutăţile) se vor înălţa iute, fiindcă e bine pregătită. Aşadar, o inimă care posteşte, dar nu se însămânţează cu rugăciune şi cu îngăduinţă (răbdare) faţă de aproapele tău are să fie doar un pământ din care nu poţi culege mare lucru. Postul, în felul în care îl ţinem noi, este o reaprindere a candelei noastre sufleteşti după ce, vreme îndelungată, am lăsat-o să pâlpâie vlăguită sau să se stingă, purtaţi de nenumărate griji pământeşti. O reaprindem cu speranţa că, de data asta, mai mult ca alte dăţi, vom reuşi s-o păstrăm trează, luminând.

Asemenea tuturor faptelor bune, postul are o măsură. Nu toţi pot la fel de mult şi nu toţi sunt datori să facă la fel de mult. Astfel, de pildă, unui copil i se poate cere să postească la început mai puţin, să zicem câte o jumătate dintr-o zi, sau câte o zi pe săptămână, iar un om matur are datoria de a păstra cu post toate zilele rânduite, în vreme ce un bolnav poate dobândi dezlegare după o regulă particulară, diferită de a tuturor celorlalţi, care să corespundă putinţei lui. Judecătorul care socoteşte putinţa unui astfel de om şi care-i stabileşte măsura potrivită este duhovnicul. Apoi, dacă vorbim de monahi, unii ca aceştia au datoria de a păstra cel puţin posturile rânduite pentru monahi (lunea, miercurea şi vinerea plus posturile mari de peste an) şi în plus, pe tot parcursul vieţii, sunt datori să se silească a ajunge tot mai departe cu oricare din faptele cele bune.

Aşadar, dreapta socoteală este măsura care trebuie să conducă şi regula postului, iar aici duhovnicul are, nemijlocit, un cuvânt de spus.

Sfântul Ioan Gură de Aur

Este unul din sfinţii cei mai populari ai creştinismului.

Biografia Sfântului Ioan Gură de Aur este cea mai cuprinzătoare dintre vieţile Sfinţilor Părinţi de limbă greacă. Începând din anul 415 când episcopul Palladius de Helenopolis i-a scris prima şi cea mai bună, dar în acelaşi timp cea mai veche biografie, până la sfârşitul Imperiului Bizantin, Sfântul Ioan Gură de Aur rămâne sfântul în cinstea căruia s-au scris cele mai multe cărţi despre viaţa sa şi panegirice. Cel mai probabil, s-a născut la Antiohia, în 349, din părinţi nobili, Secundus şi Antusa. Se presupune că tatăl său era de origine romană, mai ales că numele surorii sale este Sabiniana. Numele mamei indică o origine greacă. Ioan rămâne orfan de tată la vârsta de doi ani. Mama sa, Antusa, nu s-a recăsătorit, dedicându-se creşterii lui Ioan. Ea s-a străduit să-i ofere o educaţie aleasă, inclusiv o pregătire retorică sub îndrumarea vestitului retor şi sofist păgân Libanius (314-393), iar filosofia a studiat-o cu filosoful And(r)agatius. Se pare că Ioan a fost unul dintre cei mai buni elevi ai retorului Libanius, deoarece, la moartea lui, întrebat pe cine ar dori să lase ca urmaş al său a răspuns: „Pe Ioan, dacă nu mi l-ar fi furat creştinii.”

După ce a abandonat studiile cu Libanius, îl cunoaşte pe episcopul Meletie al Antiohiei, rămânându-i fidel în timpul exilurilor acestuia. Meletie l-a botezat şi l-a hirotesit citeţ, probabil în anii 368 şi 371. Ulterior, Ioan a intrat în contact cu Flavian, succesorul lui Meletie la scaunul antiohian (381-404), şi cu Diodor, viitorul episcop de Tars, la al cărui asketerion va petrece şi va studia. Vieţuieşte în acest asketerion între anii 368-372. În jurul anului 372 a existat o încercare de a-l hirotoni preot, lucru care nu s-a întâmplat. Tot în acest an, când mama sa moare, Ioan se retrage într-o mănăstire condusă de un stareţ sirian. În această mănăstire vieţuieşte patru ani apoi se retrage ca pustnic în grotele de pe Muntele Silpios. Din cauza ascezei aspre s-a îmbolnăvit, cel mai probabil de rinichi. Revine în Antiohia, unde, după moartea împăratului Valens, patriarhul Meletie s-a putut întoarce la scaunul său, astfel încât acesta din urmă, la sfârşitul anului 380 sau începutul anului 381, îl hirotoneşte diacon. În februarie 386 este hirotonit preot de către arhiepiscopul Flavian, moment în care începe o rodnică activitate pastorală. Scrie o serie de tratate (despre preoţie, despre educaţia copiilor) şi tot în acest timp rosteşte cele mai multe din omiliile sale, care l-au făcut celebru. În anul 387 rosteşte impresionantele 21 de omilii către poporul antiohian sau „despre statui” (din cauza faptului că în cetate s-a iscat o revoltă care a distrus statuile familiei imperiale din oraş), reuşind să evite represaliile asupra cetăţii; rosteşte omilii la Scriptură: 67 omilii la Facere, 90 la Matei, 88 la Ioan, 32 la Romani, 14+30 la 1 şi 2 Corinteni, 34 la epistolele pastorale, 24 la Efeseni.

Faima lui ajunge până la Constantinopol, astfel încât, după moartea patriarhului Nectarie, împăratul Arcadie (395-408), la sfatul eunucului Eutropius, va da ordin prefectului Antiohiei, Asterius, să-l trimită pe preotul Ioan din Antiohia la Constantinopol, fără a face mare vâlvă în oraş. În octombrie 397 este adus la Constantinopol, iar în 26 februarie 398 (după alte izvoare decembrie 397) a fost hirotonit ca arhiepiscop al Constantinopolului de către Teofil al Alexandriei.

În Constantinopol continuă şirul omiliilor: 15 la Filipeni, 55 la Faptele Apostolilor, 16 la 1 şi 2 Tesaloniceni şi 34 la Evrei. Devine repede faimos în rândul poporului datorită predicilor sale. Iniţiază un program de reforme pentru reorganizarea clerului şi a monahilor. A desfiinţat aşezămintele monahale mixte şi a dispus ca monahii care trăiau în oraş să fie subordonaţi faţă de episcop. A înfiinţat noi spitale, în fruntea cărora a numit preoţi, a întemeiat aşezăminte pentru străini şi exilaţi la marginea oraşului, lucru ce nu a fost pe placul marilor latifundiari. A refuzat să participe la ceremoniile publice legate de viaţa capitalei, preferând să-şi petreacă viaţa în studiu biblic şi viaţă contemplativă. Prefera să mănânce doar ceea ce îi gătea diaconiţa Olimpiada, cel mai probabil din cauza unei boli de stomac cauzată de asceza severă din tinereţe. A suprimat luxul reşedinţei episcopale, reducându-l la o simplitate specific monahală, atât în mobilier, cât şi în ce priveşte hrana şi îmbrăcămintea, întrebuinţând ceea ce era în exces pentru săraci şi pentru spitale. 

Încă de la venirea sa în capitală relaţiile lui cu unii dintre membrii aristocraţiei nu au fost cele mai fericite. Tonul tăios şi neiertător al predicilor sale, în care critica moravurile societăţii, nu a făcut decât să-i atragă mai mulţi duşmani. Eunucul Eutropius a fost acela care l-a determinat pe împărat să-l aducă pe Ioan şi chiar l-a ajutat într-o primă fază pe Ioan în lucrările sale de la început. Dar eunucul Eutropius era un om lacom, iar Ioan a ajuns să-l critice chiar de la amvon. Eutropius a dorit chiar să suprime dreptul de azil al Bisericii, dar Ioan i s-a opus. Când, în anul 399, Eutropius a căzut în dizgraţie, s-a refugiat în biserica unde era Ioan, iar acesta i-a oferit protecţie, apărându-l de poliţia imperială care venise să-l aresteze. Cu acest prilej ţine două cuvântări în care arată cât este de trecătoare slava lumii acesteia şi cât de bună şi ocrotitoare este Biserica. Pentru nedreptăţi de genul celor comise de Eutropius, Ioan mustră şi pe împărăteasa Eudoxia. În anul 401 relaţiile lui Ioan cu împărăteasa s-au deteriorat considerabil deoarece, potrivit lui Marcu Diaconul, la arhiepiscop a venit o femeie plângându-se că împărăteasa i-a luat cu forţa o proprietate, iar în discuţia purtată cu împărăteasa pe această temă, Ioan ar fi pomenit de numele reginei Izabela, care a confiscat via lui Nabot (III Regi, cap. 21). În anul 403, Ioan este depus din treaptă de către un sinod convocat de patriarhul Teofil al Alexandriei, convocat aproape de Calcedon, pe baza a douăzeci şi nouă de acuzaţii formulate de Teofil, motivând şi faptul că Ioan a refuzat să se prezinte la sinod. În tot ceea ce a făcut, patriarhul Alexandriei avea şi sprijinul împărătesei Eudoxia, acuzată fără menajamente de Ioan de lux şi mândrie.

Împăratul a acceptat depunerea lui Ioan şi asta în ciuda protestelor mulţimii. Păzit de soldaţi, arhiepiscopul a fost dus de partea asiatică a Bosforului, la Praenetum în Bitinia, urmând ca de aici să fie trimis în exil. Însă în una din zilele ce au urmat acestui fapt s-a petrecut în „în camera de dormit a împăratului o nenorocire”, care a fost interpretată ca un semn divin că exilarea nu este dreaptă, de aceea Ioan a fost rechemat în scaun. Nu se ştie exact despre ce „nenorocire” este vorba, dar se presupune că împărăteasa a suferit un avort spontan. Din cauza faptului că Ioan a fost depus, poporul se răscoală, şi tot acum are loc şi un cutremur de pământ, fapte ce au contribuit decisiv la rechemarea lui Ioan.

La scurtă vreme, împărăteasa Eudoxia, deranjată de alte critici ale episcopului Ioan, convoacă un nou sinod care îl depune pentru a doua oară din treaptă, după care este exilat. În drum spre fortăreaţa Pityontis, pe coasta de est a Mării Negre (în Abhazia de azi), epuizat de marş, va muri la 14 septembrie 407 la Comana, în bisericuţa martirului Vasilisc, cu aceste cuvinte pe buze: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate”. Pe 4 octombrie 404, împărăteasa Eudoxia moare din cauza unei sarcini pierdute, fiind în vârstă de cel mult 25 de ani. Pentru adepţii Sfântului Ioan acest lucru a fost interpretat ca o pedeapsă din partea lui Dumnezeu.

Pe 27 ianuarie 438 moaştele sale sunt aduse cu cinste la Constantinopol, în Biserica Sfinţilor Apostoli, unde vor sta până la Cruciada a IV-a, când vor fi duse în Italia. În octombrie 1997 cardinalul Florenţei a dăruit Patriarhiei Române o importantă parte din moaştele Sfântului Ioan Gură de Aur. Este prăznuit de Biserica Ortodoxă pe 13 noiembrie (zi în care i-a fost mutată sărbătoarea sa ca să nu coincidă cu praznicul Înălţării Sfintei Cruci, din 14 septembrie), pe 27 ianuarie, aducerea moaştelor, şi pe 30 ianuarie în ceata Sfinţilor Trei Ierarhi. 

Sfântul Ioan Gură de Aur este poate cel mai cunoscut părinte al Bisericii, cu o foarte bogată activitate literară, în special omilii (deşi cele mai multe dinte omiliile sale nu au fost scrise de el, ci de cei care le ascultau), iar în omiliile sale abordează aproape toate temele care privesc viaţa unui creştin, ideile sale fiind de actualitate şi în prezent. Prin tot ce a făcut el rămâne un model, atât ca monah, cât şi ca episcop, ca reformator, ca predicator, ca povăţuitor, ca mărturisitor, şi nu în ultimul rând ca model pentru omul contemporan.                  

Despre Schitul Sf. Ioan Botezătorul

Schitul Sf. Ioan Botezătorul este situat în com. Vama, la 1,7 km de la drumul european E576, cu acces pe partea dreaptă, după ieşirea din Frasin şi înainte de intrarea în localitatea Molid, la 200 m după traversarea podului peste râul Moldova.

Schitul a luat fiinţă prin decizia ÎPS Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, pe un teren donat în anul 2001 de către Veronica Badale din Vama către Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor. Schitul prinde viaţă la 14 septembrie 2005, odată cu sfinţirea locului şi punerea pietrei de temelie, ca urmare a solicitării pe care Veronica Badale a făcut-o la momentul încheierii actului de donaţie, solicitare exprimată mai degrabă ca o speranţă decât ca o cerere, dar care, iată, n-a fost trecută cu vederea nici de Dumnezeu, nici de oameni.

La lucrările de construcţie, începute propriu-zis în luna august 2006, au luat parte călugări de la Mănăstirea Doroteia, dintre care o parte sunt vieţuitorii de azi ai acestui nou locaş. S-au făcut toate cu generosul sprijin al oamenilor din împrejurimi: Vama, Doroteia, Negrileasa ş.a. care au contribuit cu bani, materiale de construcţii şi zile de muncă fără plată, animaţi doar de conştiinţa faptului că se cuvine să dăruiască lui Dumnezeu câte ceva din cele ce le-au primit, potrivit exclamaţiei liturgice: „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie îţi aducem de toate şi pentru toate!”. Trebuie să amintim că o contribuţie semnificativă am primit şi din partea autorităţilor locale – de la bun început, a Consiliului Judeţean – ulterior şi, ceva mai târziu, a Ministerului Cultelor.

Obştea schitului numără astăzi 7 vieţuitori, iar cursul vieţii spirituale bătătoreşte calea pe care au statornicit-o părinţii duhovniceşti ai Moldovei: aceea a slujirii zilnice a celor şapte laude şi a Sfintei Liturghii, după rânduielile tipicului călugăresc, la care se adaugă munca zilnică la treburile gospodăreşti, la creşterea albinelor, la construcţie şi la alte lucruri menite să împlinească nevoile obştii şi ale unora mai nevoiaşi decât noi.

Printre lucrurile valoroase care se găsesc aici se numără o clopotniţă cu o vechime de cca. 140 de ani, primită spre restaurare de la parohia Doroteia, prin bunăvoinţa Părintelui Paroh Ioan Gafiţa şi, respectiv, a Consiliului Parohial, în anul 2008.

Biserica se bucură de înzestrare cu toate cele de trebuinţă slujirii liturgice, de la sfinte vase până la cele mai elementare obiecte de mobilier, este împodobită cu pictură în stil bizantin, lucrare executată cu participarea deosebit de valoroasă a unor studenţi de la profilul Artă Sacră din cadrul Universităţii Bucureşti, având drept conducător de lucrare pe Ela-Maria Voinea.

Deşi sfinţirea bisericii a avut loc la data de 29 august 2011, când schitul a primit hramul Naşterii Sf. Ioan Botezătorul, lucrările de construcţie sunt totuşi departe de a fi terminate, una din lipsurile cele mai importante fiind un spaţiu, chiar şi modest, de găzduire a celor care ar voi să rămână peste noapte pentru slujbă ori pentru alte pricini.

Monah SILVESTRU TUDOSE

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: