Cu amărăciune, dar şi cu speranţă

Duminică, nici cu noaptea-n cap, nici prea pe lângă prânz. La un centru de votare ca oricare altul. Aştept să coboare scara un bărbat masiv, dar care nu se putea lipsi de certitudinea balustradei. În spatele dumisale, aproape să n-o vezi, o doamnă mică-mică. Firavă. Ajutându-se de două (două!) cârje. Votaseră. Şi puteai citi, pe faţa dumnealor, expresia aceea senină, din ce în ce mai rară, a împăcatului cu el însuşi, după ce şi-a onorat o datorie faţă de el însuşi şi faţă de demnitatea sa civică.
La intrarea în sala cu cabine şi urnă am zăbovit oleacă, să iasă o altă pereche, tot albă. Amândoi în toiege, de data asta. Dar parcă înfrumuseţaţi de aceeaşi seninătate. Parcă uşuraţi de o grijă. Parcă luminaţi de un gând.
Este posibil să fi fost doar o întâmplare, dar sfertul acela de ceas dăruit (nu irosit!) exprimării unei opţiuni cetăţeneşti, drept pentru care s-a vărsat şi sânge, mi-a fost populat din belşug cu cărunţi: încă patru bastoane, care moderne, din metal şi cu cotieră, care modeste, din lemn lustruit prin îndelungă folosire. Printre dânşii, unicat, un răzleţ. Cel mai verde dintre participanţi: cam prin preajma jumătăţii de secol.
Poate că secţia la care sunt eu arondat se află într-o zonă a venerabililor, a deprinşilor cu executarea obştească. Poate că în alte părţi a fost altfel. Poate că tineretul – floarea ţării, asupra căruia acest vot se va revărsa în primul rând – are alte ore de manifestare, ştie că dispune de mai mult timp, cunoaşte ce are de făcut şi, până la urmă, va face. Pentru că nu-l pot crede nepăsător, mi-ar fi ruşine să îl consider necopt cetăţeneşte, nu îmi permit să-l socotesc atât de indiferent faţă de viitorul său şi al ţării căreia îi respiră aerul şi îi bea apa şi, aşadar, ar fi de presupus că îi simte cântecele.
Scriu aceste rânduri, din care încerc să nu mi se vadă obida şi îngrijorările, înainte de a cunoaşte procentul de participare la vot. Mi le amintesc, însă, pe cele (ruşinoase…) de la precedentele consultări elective, alegerile locale, legislative sau europarlamentare. Numai că acum este vorba despre cu totul altceva. Acum stabileşti dumneata, omul mândru şi liber, cine e – trebuie să fie! – cel dintâi când zici România, acum decizi pe cine împuterniceşti să dea mâna, în numele tău, cu prietenii, cui îi dai puterea să-l pună la locul lui, în numele tău, pe vrăjmaş, hotărăşti cine e primul care trebuie să le demonstreze tuturor denigratorilor că suntem aici de două mii de ani şi mai bine, că am dat omenirii valori de rang înalt şi mai avem de unde, că demnitatea poporului nostru nu se negociază, că drapelul său poate flutura cu cinste oriunde.
Vi se pare puţin, copiii noştri dragi?
Vi se pare lipsit de interes, dragii mei nepoţi?
Vi se pare o glumă, iubiţii mei prieteni, cei cu toată viaţa înainte?