Cântă cucii…

Dacă nu rar se aude interpretat și pe la nunți (de regulă, în programul de petrecere de după ora 12), apoi n-a fost chiar de mirare că s-a auzit „Cântă cucu-n Bucovina” și la o recentă întrunire politică de la Suceava; mai precis, în recitarea lui Cezar Preda și în cântarea lui Ludovic Orban (că el se pricepe a performa și astfel). În sens de divertisment electoral și în relație cel puțin implicită cu laudele aduse anterior „șansei” că Bucovina a fost administrată de austrieci și „beneficiilor” în consecință.

 

Că administrația imperială a avut și rezultate benefice nu-i de contestat. Cât despre „Cântă cucu…”, ar fi bine de reținut că, pe o mai veche melodie de jale, în anul 1904, versurile au fost scrise de profesorul Constantin Mandicevschi (cel care, printre altele, la 1898, a contribuit la introducerea românei ca limbă de predare la liceul din Suceava, pe lângă germana stăpânitorilor), la solicitarea lui Spiru Haret care, în regat, în calitate de ministru al cultelor și instrucțiunii publice pregătea comemorarea a 400 de ani de la moartea lui Ștefan cel Mare. Ca un mesaj din sufletul ținutului detrunchiat. Cu aspect de cântec de cătănie (specie odinioară răspândită cu preponderență în Ardeal și Bucovina, din motive lesne de înțeles) și cu supramesaj politic specific epocii, „Cântă cucu…” a fost așadar mai întâi o creație cultă, ulterior răspândită și intrată în folclor de unde, apoi, recuperată în context contemporan, s-a preschimbat, fără să-și modifice conținutul, până a deveni „șlagărul” știut. Practic, înțelesul versurilor s-a estompat prin înstrăinarea publicului (ca și a unor performeri de ocazie) de realitatea pe care o evocau. Înțeles ce poate fi perceput acum inclusiv ca o șubredă strajă, așa cum zice cântecul: „Dacă piere straja noastră/A pierit și țara noastră”…