Scoția și Anglia în câteva cuvinte (III)

La 6 mile (9,5 km) sud de Edinburgh se afla unul dintre terminalele mitului complex al Graalului și al cavalerilor templieri, teme vechi de milenii, plutind în mister și supuse speculațiilor. Capela este fondată în 1446 de Sir William St. Clair și lărgită mereu, până la baronul de Rosslyn Sir Oliver St. Clair.

 

Arhitectura interioară abundă în simboluri, iar subsolurile au fost locul turnării unui recent film dedicat templierilor și Graalului. Diavolul și îndrăgostiții, Dansul morții, Nașterea lui Iisus, Cavalerul și câinele la picioarele sale, Omul negru, Cele șapte virtuți, Vălul Veronicăi, Îngerul căzut și multe altele te transportă în lumea legendelor, a misterelor, provocându-te să te întrebi cât din ele poate fi adevărat. Biserica din Rosslyn este un punct de atracție, deoarece aici s-au oprit o parte din cavalerii templieri, câți au mai rămas după persecuțiile la care Ordinul Templierilor a fost supus în Franța de Regele Filip al IV-lea, supranumit „cel Frumos” (1285-1314). Templierii, ordin militar și religios fondat la Ierusalim în 1119, aveau ca obiectiv găsirea Graalului; adunaseră averi și putere imensă, încât deveniseră bancherii Europei, ai regilor și prinților. Regele Filip le era dator, avea la ei împrumuturi pe care nu le putea returna, încât a început prigonirea lor în urma unui proces de patru ani, confiscându-le averile în 1312, arestând peste 100 dintre ei, arzându-l pe rug în cele din urmă chiar pe marele maestru, Jacques de Molay (1243-1314), care de pe rug l-a blestemat pe rege să-l urmeze; ceea ce s-a și întâmplat în același an 1314. Papa Clement al V-lea, aliat cu regele Filip, a consfințit desființarea Ordinului. Graalul era și poate încă este mai mult decât un pretext – un vas de smarald de care, după tradițiile creștine, s-ar fi servit Hristos la Cina cea de taină. În el, Iosif din Arimateea ar fi strâns sângele scurs din rana pe care un soldat roman i-a făcut-o Mântuitorului răstignit, înțepându-l în piept cu sulița, spre a verifica dacă a murit. Cavalerii regelui Arthur al Scoției sunt eroii multor romane din secolele XII – XIII pe tema recuperării Graalului. Arthur (sec. VI), fost rege legendar al celților din Britania, erou al luptei contra cuceritorilor anglo-saxoni, a rămas personajul central al romanelor cavalerești din secolul al XIII-lea, cunoscute sub numele „Ciclul mesei rotunde”. Altă ramură a templierilor fugiți de teama prigonirilor s-a așezat în Spania, dar cei care s-au oprit în Scoția se crede că au dus cu ei nu numai taine, ci și Graalul, pe care cei obsedați de această legendă l-au căutat și-l mai caută încă în catacombele de la Rosslyn. Bolton Abbey și Henric al VIII-lea Construită din 1154, abația a fost sediul a 26 generații de călugări ai Ordinului Sf. Augustin care, în decursul secolelor, s-au gospodărit singuri până în 1539, când Henric al VIII-lea (1509-1547), în conflict cu papalitatea, s-a separat de biserica catolică, devenind șef al bisericii anglicane în 1535, secularizând bunurile mănăstirești încât și abația Bolton decade. În bună parte ruinată de timp, partea vestică rămâne biserică parohială. Este situată pe malul unui râu și înconjurată de păduri și pajiști. Henric al VIII-lea, rege al Angliei și al Irlandei (1541-1547), a dus o politică de echilibru față de Spania și Franța. Inițial catolic convins, provoacă schisma atunci când papa i-a refuzat anularea căsătoriei cu Caterina de Aragon. În replică, Henric al VIII-lea se proclamă în 1534 șef suprem al bisericii Angliei, persecutându-i atât pe catolici, cât și pe protestanți. După Caterina de Aragon și Anne Boleyn (mama Elisabetei I) decapitată în 1536, el s-a căsătorit cu Janne Seymour, mama viitorului Eduard al VI-lea, apoi cu Anne de Cleves, Caterina Howard (executată în 1542) și Caterina Parr. Domnia lui Henric, prin centralizare excesivă, a întărit puterea regală, iar ruina abației Bolton rămâne dovada acelor vremuri tulburi. Artele vizuale în Scoția The Scotish National Gallery este celebră în lume prin colecțiile sale de picturi semnate de maeștri clasici, de impresioniști, dar și de artiști scoțieni. Colecțiile muzeului încep cu anul 1300, continuă cu Renașterea și ajung până în secolul al XIX-lea. Muzeul este adăpostit într-o construcție modernă, datorată unui celebru arhitect William Henry Playfair, prima galerie fiind deschisă în 1859. Câteva nume de artiști vor fi suficiente pentru a ilustra afirmațiile de mai sus: > Hugo van der Goes (1467-1482): „Trinitatea”; > Sandro Botticelli (1444-1510): „Madona adorându-l pe copilul Iisus dormind”; > Rafael (1483-1520): „Madona și pruncul”; > Tițian (1485-1576): „Diana și Actaeon”; > Diego Velasquez (1599-1660): „Bătrână prăjind ouă”; > Sir Anthony van Dyck (1599-1641): „Familia Lomellini”; > Sir Peter Paul Rubens (1577-1640): „Ospățul lui Irod”; > Nicolas Poussin (1594-1665): „Cele șapte sacramente”; > Rembrandt von Rijn (1606-1669): „Autoportret” (la 51 ani); > J.A. Watteau (1684-1721): „Sărbători venețiene”; > J.S. Chardin (1699-1779): „O vază cu flori”; > Thomas Gainsborough (1727-1788): „Onorabila Doamnă Graham”; > Allan Ramsay (1713-1784): „Margaret Lindsay”; > John Constable (1776-1837): „Valea Dedham”; > Claude Monet (1840-1926): „Peisaj marin”; > Edgar Degas (1834-1917): „Diego Martelli”; > Paul Gauguin (1848-1903): „Viziunea Sermonului”; > Vincent van Gogh (1853-1890): „Grădina cu măslini”; > Sir Henry Raeburn (1756-1823): „Reverendul Robert Walker patinând pe lacul Duddingston”. Acest patinator solitar, Robert Walker (1755-1808), ministru al Canongate Kirk, a fost membru al Societății de patinatori din Edinburgh, patinatori care se întâlneau de obicei pe lacurile înghețate din Duddingston sau Lochend de la marginea orașului Edinburgh. Statura sportivă și eleganța cu care patina era admirată, iar imaginea sa, frecvent utilizată în mass-media. J.B. Lepage (1848-1884): „Băiatul care nu face nimic”. Un băiețel care stă degeaba și te privește direct din tablou, cu haine ponosite și ghete largi, rupte, fără șireturi… Are un aer relaxat ce se potrivește cu titlul tabloului care este într-o relație cu o expresie din argoul francez, unde „il n‘y a pas meche” înseamnă „nu e nimic de făcut”. Biciul pe care-l ține și cornul agățat pe spatele său parcă ar semnala sosirea iminentă a unui transport. Arta modernă este reprezentată de tablouri ale altor artiști celebri: > „Maria regina Scoției” – al unui autor necunoscut; > „Prințesa Elisabeta și Prințesa Anna” – fiica lui Charles I (1637) de Sir Anthony van Dyck; > „Poetul Robert Burns” (1759-1796) de Alexander Nasmyth. Salvador Dali, Henri Matisse, André Derain, Joan Miró sunt alte nume prezente în Galeria Scoțiană. Între atâtea valori supreme ale artelor vizuale, în finalul programului de vizitare simți o vagă părere de rău că niciodată timpul nu ajunge, mai ales să te mai întorci în sălile în care Rafael, Tițian, Botticelli nu împart spațiul cu nimeni. Pentru asemenea ocazii în care te afli în fața atâtor titani ai creației, ai nevoie nu numai de picioare bune, ci și de un echilibru psihic corespunzător avalanșei emoțiilor artistice într-un serial care ai vrea să nu aibă sfârșit, deși te obosește chiar și frumosul atunci când te copleșește. În drum spre Rosslyn și Bolton, ne-am oprit într-un sat care seamănă cu satele ardelenești, dar am vizitat și Castelul Skripton al lordului cu același nume, din secolul XVII, urmat de o „dinastie” Clifford ca stăpâni ereditari. Alături de acest castel medieval ca o fortăreață se află biserica-castel „Sfânta Treime”, la fel de impresionantă prin dimensiuni. Aflându-ne în mediul rural, nu ne-a surprins firma „La oaia lânoasă” a unui local unde am și luat masa în condiții absolut acceptabile…