Scoția și Anglia în câteva cuvinte (II)

 

Din Lancaster, spre vest, în cca. 30 minute, pe drumuri asfaltate, dar înguste încât la fiecare „întâlnire” te miri cum cele două autoturisme nu se ating, ajungi în Golful Mării Irlandei. Drumurile de țară sunt străjuite (ca și pajiștile) de garduri de piatră luată „de pe loc” înalte de cca. un metru și largi de 30-50 cm. Am lăsat în urmă un oraș legendar, angajat în „războiul celor două roze” purtat între anii 1455-1485 și nemurit de William Shakespeare. Și atunci ca și acum, „tronul” era o tentație irezistibilă pentru cei cuprinși de cea mai grea și incurabilă boală, „a puterii”. Războiul a fost câștigat de casa domnitoare de York, a regilor Eduard al IV-lea, Eduard al V-lea, Richard al III-lea ș.a. până la regina de azi a Angliei. Blazonul cavalerilor de Lancaster era „trandafirul roșu”, iar trandafirul alb era al cavalerilor de York. Orașul Lancaster poartă pentru veșnicie imaginea vremurilor de glorie industrială a finalului de secol XIX când Ashton, mare industriaș, a inventat linoleumul care a stat la începutul orașului muncitoresc pentru care s-au creat locuințe tipice, perete-n perete una cu alta, și străzi întregi cu două-trei etaje de case cu patru cinci coșuri de fum fiecare, trădând încălzirea cu cărbuni, imagini clasice în romanele lui Ch. Dickens. Ashton, pentru mari donații, a fost înnobilat lord de regina Victoria. Am revăzut Castelul Medieval din Lancaster cu cea mai înfiorătoare închisoare (cum numai în China mai existau), recent desființată. Până și vrăjitoarele, bârfitoarele erau aspru pedepsite; căpăstru metalic cu lanțuri și lacăt, iar pe banda din dreptul gurii un căluș care intra în gură pe toată durata pedepsei. Ieșind dintre gardurile vii care le însoțesc pe cele din piatră, deodată suntem în fața unui golf imens, ca o paletă de tenis care se termină printr-o îngustare spre Marea Irlandei străjuită de doi coloși: uzina atomică de energie electrică și uzina de fabricare a submarinelor atomice. Dar cum acestea erau în depărtare, sub ochii noștri am avut parte de sumedenie de rugi de mur negru din care ne-am înfruptat pe săturate. Coborând pe coasta ca un amfiteatru lin, priveam la peisajul trist al mării retrase în reflux pentru circa 12 ore și ascultam povestea celor vreo 20 asiatici mânați aici de biciul sărăciei să culeagă scoici pentru restaurantele de lux. Din vremuri imemoriale, oamenii treceau golful pe la partea cea îngustă pentru a scurta foarte mult drumul de la periferia paletei și asta era posibil în timpul refluxului. Patronul, lacom, i-a obligat pe căutătorii de scoici să treacă la lucru fără a ține cont de orarul refluxului, iar toți acei nefericiți și-au aflat acolo sfârșitul acum vreo 10 ani; procesul care a urmat a fost ca toate procesele de acest fel: „mortul este vinovat”. Locul se numește Morecamb și ne-am amuzat de inspirata glumă a unei tinere care a explicat numele golfului: când au năvălit acum vreo 2000 de ani romanii și au dat de atâta mure, ar fi exclamat „murecome” (come kam însemnând a veni, a întâlni întâmplător) de unde morecamb, „traducere” care ne-a mai atenuat gândul trist la asiaticii surprinși noaptea de flux… Ne-am amintit cu duioșie de cățelul lui Scott când, reveniți la Edinburg, am văzut „Statuia lui Bobby”, un monument în bronz al fidelității câinelui polițistului John Gray care a murit în 1858, dar terierul său a mers în urma procesiunii de înmormântare și a stat la mormântul stăpânului său vreme de 14 ani, până în 1872 când a murit și el, respectat și protejat chiar printr-un edict al primarului spre a-l apăra de hingheri; statuia este ridicată în fața unei biserici din Edinburg. Pe Royal Mile, între Castelul medieval (sec. XIV) și Palatul regal Războaiele surde („reci”, cum le zicem noi azi) între Scoția și Anglia, între regi și regine, au însângerat istoria prin atentate uneori „în serie”. Istoria a consemnat mai ales întâmplări din viața familiei Stuart, o mare familie scoțiană din care au ieșit regi după 1371, pentru Scoția, dar și pentru Anglia, între 1603 și 1688. Maria I Stuart (1542-1587) regină a Scoției, apoi regină a Franței prin căsătoria cu François II, era fiica lui Jacqus al V-lea, rege scoțian. Văduvă în 1560, revine în Scoția unde a trebuit să lupte contra reformei promovate de Thomas Cromwell, mare cancelar în vremea regelui Henric al VIII-lea, și a acțiunilor secrete ale reginei Angliei, Elisabeta I. Mariajul cu Bothwell, asasinul celui de-al doilea ei soț, lordul Darnley, produce o insurecție și abdicarea ei în 1567. S-a refugiat în Anglia, dar Elisabeta a arestat-o și a executat-o. La palatul regal am văzut locul până unde a fost târât lordul Darnley, secretarul ei, înjunghiat sub ochii ei.” Destin tragic a avut Maria Stuart, regină la vârsta de o săptămână, văduvă la 17 ani și care a abdicat refugiindu-se în Anglia la rivala sa; aceasta a închis-o pentru 19 ani, executând-o în 1587 când avea 44 de ani. Palatul Holyroodhouse, palatul regal așezat la partea din vale a căii regale (Royal Mile) lungă de cca. 1,5 km (o milă), a fost construit pe ruinele abației Holyrood de regele David I, în 1128. La vânătoare regele a avut viziunea unui cerb cu o cruce între coarne și a hotărât să ridice pe acel loc o mănăstire. Palatul devine mai târziu reședința regală scoțiană. Pe Royal Mile se află și clădirea modernă a Parlamentului Scoției și Catedrala Sfântului Gilesa a Scoției. În partea de sus, Royal Mile se oprește în Castelul medieval, o adevărată fortăreață, în curtea interioară având loc festivaluri și parade, iar pe ziduri, tunuri, între care unul imens, despre care se spunea că de greu ce era ajungea la bătălii după ce acestea se terminau. Pe la mijlocul căii regale, pe caldarâm este imaginea unei inimi, marcând locul execuțiilor prin spânzurătoare; se zice că cineva a recomandat ca trecătorii să scuipe acel loc, pentru a-și exprima dezacordul cu procedura medievală de execuție. Pe la mijlocul elegantului Royal Mile stau mărturie două statui ale unor celebrități: David Hume (1711-1776), filosof și istoric englez, unul dintre inițiatorii agnosticismului modern, care afirma că procesul cunoașterii nu poate depăși limitele impresiilor senzoriale, deci nu putem afla cauza lor („Tratat despre natura umană”; „Cercetări asupra intelectului uman”); Robert Burns (1759-1796), poet scoțian cu versuri folclorice scrise în engleză și în scoțiană. Am luat masa la Restaurantul Vrăjitoarelor (The Witche’s Restaurant), la demisol, într-o ambianță solemnă a secolelor de mult trecute, cu mobilier de epocă. În vizită la John Ruskin și Levens Hall Într-o altă zi, pe alt drum de țară, ne-am îndreptat spre Casa memorială a lui John Ruskin (1819-1900), critic de artă, sociolog și scriitor englez, născut la Londra. A fost un apărător al pictorilor prerafaeliți, asociind critica estetică predicării morale. A murit la Brantwood, în „Țara lacurilor”, în 1900, după o existență intensă. A preamărit arhitectura gotică și renașterea artelor. A locuit la Brantwood între anii 1872-1900, casa aflându-se pe malul lacului Caniston. A scris „Pictorii moderni” (1843), „Pietrele Veneției” (1851); „Praeterita” (1885), o lucrare autobiografică, dar cea mai cunoscută lucrare a devenit în scurtă vreme „Regele râului de aur” (1851). Ruskin a fost ales în 1871 profesor de arte frumoase la Universitatea din Oxford, dar s-a ocupat mult de extinderea casei de pe lac; s-a inspirat din „Divina comedie” a lui Dante, construind o grădină originală („a celor șapte păcate”), ilustrate prin flori și culori sugestive ale tezaurului pentru fiecare păcat: > albul reprezintă invidia, ilustrată prin flori cu țepi; > negrul reprezintă mânia, exemplificată prin pietricele negre; > roșul e lenea; > lăcomia; > avariția; > desfrâul apare ca fiind cel mai nevinovat. J. Ruskin a murit pe 20 ianuarie 1900 în casa de pe lac. L-a elogiat și apărat pe J. M. W. Turner, pictor englez contemporan cu el care, prin viziunea sa asupra naturii, anunța impresionismul și principalul rol al artistului în „respectarea naturii”. În educația copilului Ruskin erau la loc de cinste romanticii, el făcând apoi o pasiune pentru Byron, Shakespeare și mai ales pentru Walter Scott. Mariajul cu Effie Graz în 1848 a fost neconsumat și anulat la procesul de divorț, soțul acuzat afirmând că oricând poate să-și dovedească virilitatea. S-a implicat în critica socială și a fost un reformator al învățământului. Evocatoare rămâne scrierea din 1877 „Unto this Lost”. Ruskin a fondat la Oxford o școală de artă și arte fine și a scris despre literații vremii sale. Despre Ruskin, scriitorul rus Tolstoi a spus că este unul din cei mai remarcabili oameni nu numai ai Angliei, dar ai generației sale pe care a influențat-o. Proust n-a fost numai un admirator al lui Ruskin, dar l-a și ajutat să-și traducă opera în franceză, iar japonezul Rynzo Mikimoto l-a tradus pe Ruskin în japoneză fondând în Japonia „Societatea Ruskin”. Pe plan social, Ruskin a fost un utopic, dar militant activ pentru drepturi sociale și de educație; ideile rămân valabile și pentru secolul XXI. Pe drumul de întoarcere spre Lancaster, am oprit la Levens Hall și grădinile sale – un admirabil castel și o grădină dirijată, geometrizată, realizată în 1601. Saloane mari și mici, sufragerii, picturi celebre din vremea domniei reginei Elisabeta I, ceasuri, sculpturi, dormitoare și un muzeu întregesc valoarea castelului de pe râul Kent. Interesant este colțul cu un butoi („The spirit barrel”) iar, în final, am degustat o bere specială care a suportat un proces de maturare de 21 de ani; se numește „Marocco ale” și este o bere neagră, bogată, misterioasă, distilată după o rețetă veche de 300 de ani ținută secretă la Levens Hoel; rețeta se trage de pe vremea reginei Elisabeta. Concentrația e de 5,5% alcool și e preparată în Yorkshire, England.