Suceava 1898
„Am convins băieții de la AVIASAN Suceava să facă un zbor cu avionul lor peste Suceava pentru ca eu să fac fotografii de sus, din avion. Cu acel prilej am preluat mai multe imagini de la înălțime ale zonei industriale din Lunca Sucevei și ale zonei centrale a orașului”, își amintește el. De fapt, „aranjamentul” nu i se datora doar fotoreporterului, în spatele lui aflându-se și intervenția conducerii redacției la autorități și la cei responsabili pentru facilitarea unei asemenea „aventuri” fotoreportericești. Nici Vințilă, dar mai ales ziarul nu puteau explica celor vigilenți cum realizaseră acele fotografii, chiar dacă pe cer nu putea fi „plantat” semnul „fotografiatul interzis” – un aparat de fotografiat barat cu un x – des întâlnit înainte de 1989 acolo unde autoritățile considerau că luarea de imagini fotografice devenea periculoasă pentru siguranța statului… Cele două fotografii realizate deasupra Luncii Sucevei imortalizează cei doi coloși industriali din zonă: Combinatul de Celuloză și Hârtie și Combinatul de Prelucrare a Lemnului. Cea de-a treia fotografie oferă o vedere de ansamblu a centrului civic al reședinței de județ. Fotografii „din cer” ale Sucevei a mai făcut ulterior un alt fotograf de presă, cunoscutul sucevean Ștefan Petrescu, care a lucrat și pentru presa germană. Ziarul „Crai nou” a publicat, cu îngăduința sa, câteva dintre aceste fotografii, realizate color. O situație tensionată pentru ziar a fost generată de publicarea unei fotografii aeriene realizate de fotograful Vasile Zaharia, de la Piatra Neamț, căruia, este adevărat, nu i-am cerut acceptul de a-i da tiparului o asemenea fotografie. Până la urmă am convenit că scoaterea acelei fotografii în lume putea atrage atenția asupra colecției sale de imagini aeriene, care puteau astfel fi vândute, ceea ce autorul lor își și dorea. Forțând considerabil nota și înlocuind calificativul „aerian” cu „de la înălțime”, prima fotografie de acest gen este mult mai veche și datează din vremea imperială. Ea a fost adusă în redacție de același Dumitru Vințilă, care a primit-o de la un alt meseriaș sucevean într-ale luării de imagini cu aparatul de fotografiat, cu propriul său atelier și cu o experiență îndelungată în domeniu, este vorba de Dimitrie Balint. „Fotografia aceasta are o istorie interesantă, ne-a povestit el. Mă invită un cunoscut, cantor bisericesc, să viu pe la el, căci are în pod o ladă, rămasă de la neamțul care locuise înainte în acea casă, plină cu sticlă fotografică. Fotografia se developa și pe sticlă cândva… Am luat lada, câteva sticle poze le-am stricat, dar apoi, cu mare mare grijă, am reușit să transfer fotografia de pe sticlă pe hârtie. Acolo am găsit imaginile, trei la număr, pe care ulterior am încercat să le unesc într-una singură. Uitați-vă aici, pe peretele atelierului, cum arăta fotografia realizată din cele trei; se văd locurile unde ele au fost, hai să-i spunem așa, lipite. Ulterior, cu tehnica asta nouă a calculatoarelor, contopirea s-a făcut atât de bine încât doar dacă știi poți admite că priveliștea orașului de pe dealurile Cetății este realizată din mai multe fotografii. Deci e o priveliște realizată, e adevărat, de sus, de pe deal, dar nu din aeroplan, căci la 1898, când au fost făcute pozele, nu avea Suceava așa ceva. Fotografii din aer am făcut și eu – din avion – ca și Vințilă, cu Aviasanul, căci era un pilot pe care, cu un rachiu, îl convingeai să te plimbe cu avionul, dar și din elicopter”. Este acesta cel mai potrivit prilej de a readuce în memorie numele unui alt fotograf al Sucevei anilor ’50-’70, nu atât de cunoscut precum cel al lui Dimitrie Balint, cel al lui Arcadie (Cadi) Pînzaru. El ducea mai departe ceea ce întemeiase tatăl său, și el fotograf. Rămasă văduvă, doamna Elfriede Pînzaru, cu cei doi fii ai săi – Arcadie și Dionisie (Didi), locuia pe strada Mirăuților, aproape de Călău, într-o casă frumoasă, încăpătoare, nemțească. Luau băieți de liceu în gazdă, în ultimii ani de școală eu însumi fiind chiriaș, alături de alți doi băieți, al acestei femei energice, autoritare, gospodină excelentă, incontestabil cap de familie. Nu a reușit însă, din cauza standardelor impuse „pretendentelor” la mâna feciorilor ei, să-și vadă băieții însurați vreodată. Așa cum am scris, Cadi își câștiga pâinea cu fotografia. Moștenise de la tatăl său atelierul de pe Luca Arbore, nu departe de casa lor, pe care mi-l amintesc dărăpănat, fragil – era multă sticlă acolo, probabil pentru utilizarea la maximum a luminii solare –, gata-gata să se prăbușească în valea pârâului Cetății. După moartea mamei Elfriede, cei doi frați și-au vândut casa de pe Mirăuți și au cumpărat-o pe cea de pe Mihai Viteazul, de lângă Liceul „Petru Rareș”, vecină cu redacția ziarului „Crai nou”. S-au stins amândoi, Cadi – mereu nemulțumit și neîmpăcat, iar Didi – care plătea anunțuri costisitoare dedicate mamei sale la diferite termene de comemorare, mici fragmente de filosofie – parcă din ce în ce mai rătăcit, necăutat de nimeni, mort în casă și dus în cimitir de un fost elev. Stingerea acestei familii ar putea simboliza stingerea unei epoci din existența Bucovinei istorice. Este o dramă pe care au trăit-o și alte familii mixte, fie că au plecat de aici în Germania, Israel sau oriunde altundeva, fie că au rămas în Bucovina.
Comentarii