Carte de zidire sufletească

IX. Problema sexuală

 

23. Anii zburdalnici (Pentru frații mai tineri) Înțeleg, din unele semne, că vă aflați acum în epoca de trecere la bărbăție. Glasul vă este mai gros, întâii fulgi încep să mijească în barbă, iar în ființa voastră simțiți un zbucium care se descarcă în chipurile cele mai felurite, dar numai la o îndeletnicire mai de-aproape cu tine însuți nu te îmbie. Tot așa trebuie să fie păsările călătoare toamna, când în viața lor obișnuită se trezește deodată dorul de ducă, dor care le îndeamnă să se strângă cu ciripeli pe vârfurile copacilor. La unii băieți starea aceasta se manifestă în avânturi mari spre alte tărâmuri; ar vrea să o pornească cu vaporul spre America, spre Australia. Orice altceva, numai să nu stea liniștiți și să ducă o viață simplă de muncă, cu datorii simple și cu o înfrânare de sine zilnică. De bună seamă, veți fi auzit din mai multe părți vorba, spusă cu un ton mai mult sau mai puțin prietenos, că sunteți în anii zburdalnici. O știți și voi foarte bine și nu ați avea nimic împotrivă dacă vi s-ar da o mână de ajutor să scăpați mai repede de anii aceștia de zbucium. Cine vrea să lecuiască sau să aline o durere trebuie să-i caute mai întâi cauza. De aceea, vreau să vă spun câte ceva despre cauza naturală a anilor zburdalnici și să vă arăt că toată soarta de mai târziu, a omului și a urmașilor săi, atârnă de un lucru: dacă în anii aceștia grei ați pus stăpânire sau nu pe trupul și pe nervii voștri. De unde vine această stare de răzvrătire a anilor zburdalnici? Am spus-o mai înainte: este trecerea la bărbăție. Totuși nu e tocmai așa de adevărat. Căci prin bărbăție înțelegem o închegare serioasă a întregii voințe, prin urmare tocmai contrariul unei agitații și unei frământări fără rost. Cum se face dar că ivirea bărbăției se anunță printr-o purtare așa de puțin bărbătească? E oare nevoie de așa ceva? Vedeți, tocmai asta vreau să vă arăt: că niciodată nu va fi un bărbat întreg acela care așteaptă să-i vină bărbăția de la sine, mură-n gură, odată cu barba, dacă nu va lucra el însuși în acest scop, biruind zi cu zi moliciunea-i înnăscută. Nevolnicii cei mai nesuferiți se învârtesc și ei de colo până colo prin lume, cu bărbi foarte frumoase și glasuri adânci de bas, oameni care în anii de zburdălnicie s-au lăsat duși în toate direcțiile, deoarece nici nu aveau habar că întărirea nu o căpătăm niciodată în dar, ci o câștigăm numai în luptă cu tembelismul nostru. Dar nu am răspuns încă la întrebarea de unde ideea să-i numim anii zburdalnici. Am văzut că vorba trecere la bărbăție nu-i tocmai potrivită. Ar trebui mai bine și mai exact să zicem că este vorba despre trecerea la maturitatea sexuală. Știți cu toții ce vreau să vă spun: trupul vostru desăvârșește acum acele organe și acele puteri prin care ajungeți în stare să dobândiți într-o zi urmași. Acest proces de dezvoltare trupească tulbură adesea cumpăna organismului și, cu cât un tânăr este mai robit stărilor lui trupești, cu atât se va da mai mult de gol în toată comportarea. După cum îți trebuie o putere zdravănă de voință ca să-ți înăbuși durerile trupești, încât ceilalți să nu bage de seamă, tot așa ai nevoie de o putere lăuntrică însemnată spre a deveni sufletește neatins de aceste întâmplări trupești. Și nu oricine are această putere. Dar mai este ceva. Cu toate gândurile și sentimentele noastre înalte, suntem legați de un trup animalic, și nu numai prin circulația și hrana noastră. Și perpetuarea se bazează pe aceleași funcțiuni și imbolduri ca la animale. Din nenorocire, imboldurile trupului sunt adesea așa de puternice și de poruncitoare, încât îl silesc pe om să le facă pe voie, deși un cuget mai înalt ridică glas împotrivă. Cu toții ați observat, în privința mâncării, cum funcția animalică își cere dreptul, ba adesea mai mult decât trebuie, fără să-ți pese dacă ceilalți se mai aleg cu ceva sau dacă nu cumva îți este scârbă de tine. Ați văzut, de asemenea, cât de adânc suferă omul în taină de câte ori pornirile inferioare își impun voințele, în ciuda năzuințelor lui spirituale. Este însă o zonă a ființei în care lupta aceasta se încinge și mai puternic decât în aceea a mâncării și a băuturii, și anume zona perpetuării. Aici, imboldurile senzuale sunt și mai violente și mai pretențioase decât pe tărâmul hranei, pentru că hrana țintește numai la conservarea individului, în timp ce dincolo este în joc conservarea întregii specii. Ceea ce vă face acum așa de neliniștiți este tocmai trezirea în voi a acestui imbold al speciei, care, în stăruința lui oarbă, nu are nici un respect față de aspirațiile mai înalte ale inimii și ale spiritului, cum nu are puhoiul față de locuințele oamenilor. El atrage în noi dorul de plăcere prin tot soiul de făgăduieli și de închipuiri, stârnind iluzia că în satisfacția lui stă toată fericirea omului. În fapt, fericirea îi este cu totul indiferentă: poți să eșuezi din cauza trupului ruinat, a mustrării de cuget; poți să târăști pe alții în prăpastie, numai bărbatul să se împreuneze cu femeia; încolo, nu-i pasă dacă pruncul care se va naște are părinți sănătoși și cumsecade sau dacă va veni în rușine pe lumea asta și va fi toată viața dosit și înghiontit. Cu așa ceva nu-și bate capul imboldul speciei – el nu se uită nici la dreapta, nici la stânga, nu râvnește decât un singur lucru: să-și satisfacă tendința, orice s-ar întâmpla. După cum furtuna se anunță prin răbufneli și vârtejuri de pulbere, tot așa se anunță și la voi imboldul acesta. Deoarece vă îmbie la fapte mojicești, puteți vedea bine că nu este pentru om un povățuitor de încredere, ci un mojic năbădăios care are el însuși nevoie de educație, în loc să te poată îndruma pe tine. Așa numiții ani zburdalnici sunt tocmai aceia în care poți să-ți strunești instinctul și să-l silești să se supună la vreme, ținându-l în frâu de la primele lui manifestări. Cine izbutește în anii de zburdălnicie să vorbească și să lucreze așezat, acela n-a dat numai o bădărănie la spate, ci a biruit și a pus în fiare o putere a naturii cu care atâția oameni în toată firea se luptă în zadar. Cu el poți atunci să vorbești ca Filip al Macedoniei, când fiul său, Alexandru, l-a domesticit pe Ducipal, căruia nimeni nu-i putuse veni de hac: Fiule, caută-ți un regat mai mare. Macedonia e prea mică pentru tine! În această privință, trebuie negreșit să fii lucid: lupta ce-o întreprinzi nu-i ușoară. Trebuie să-ți mobilizezi puterile. Imboldul speciei se pricepe doar să se dea bine pe lângă tine și să te pună în lanțuri. Acum știi ce vreau să spun. Printre tineri, sunt tot felul de obiceiuri ascunse: dacă te dai după ele, vine apoi și dependența, ca la bețivi, iar îngăduința de-o zi ajunge repede la robie, care începe să sape puterile trupului și ale spiritului. Domnia de-o clipă este domnia pe viață, a spus un poet. Nimic nu-i mai adevărat, pentru prima ta luptă cu aceste atracții puternice. Cine se hotărăște să nu asculte de atracția unui moment, cine își îndreaptă neclintit privirea spre acest ideal și spre toate comorile de putere și de libertate ce-l așteaptă, acela domnește în toate privințele și îi va fi mai lesne să-și îndrume faptele nu după imbolduri oarbe, ci după o înțeleaptă adâncire în propria conștiință. Pe corabia lui, el ține cârma în mână. Este un roman al lui Bjornson, Pletele lui Abelsom. Aici descrie oameni care se duc de râpă nu fiindcă partea cea rea covârșește în caracterul lor, ci fiindcă n-au stăpânire asupra momentului și nu sunt în stare să facă și să aleagă ceea ce corespunde cu înclinarea lor durabilă și cu inima lor, ci cad victime atracției momentului. Abelsom n-a căzut de pe cal fiindcă era un prost călăreț, ci pentru că pletele lui lungi s-au agățat de o creangă și a rămas spânzurat. Acțiunea fatalității… Așa este cu orice om care nu se obișnuiește ca voința lui intimă să cucerească la vreme controlul deplin asupra atracțiilor exterioare. Pot să fie oamenii cei mai buni, mărgăritare de bunătate și noblețe; dacă nu domnește sufletul lor nobil, domnește plăcerea momentului și aceasta le cârmuiește viața. Atunci la ce folos toate mărgăritarele? Este ca și cum le-ai arunca la porci.