100.000 km pe jos, în opinci, în jurul Pământului

> Călătorie relatată de Cezar Pârlog, în revista Historia Special din iulie 2014

 

La mai puțin de 40 de ani de la publicarea cărții lui Jules Verne „Ocolul pământului în 80 de zile”, Dumitru Dan, cu trei colegi prieteni români, studenți la Paris, Paul Pârvu, Gheorghe Negreanu și Alexandru Pascu, drept răspuns la inițiativa din 1908 a companiei de turism „Touring – Club de France” de a face o călătorie de ocolire a pământului pe o distanță de 100.000 km, peste continente, mări, oceane și țări s-au înscris pentru această călătorie. Aparent, concursul celebrei societăți franceze de turism n-ar fi o extravaganță, dar condițiile erau următoarele: > Distanța urma să fie parcursă numai pe jos de cei patru globe-trotteri; > Cheltuielile unui astfel de drum să fie acoperite din mijloace proprii. Cei patru erau studenți la geografie și la conservator, buni instrumentiști, soliști și dansatori încât din loc în loc realizau spectacole de succes; > Patrioți cum erau, au hotărât să meargă numai în opinci, îmbrăcați în costume naționale și cu o eșarfă tricoloră în diagonală; Touring Club a acceptat; > Din sutele de amatori din multe țări europene au fost admiși 196, la care s-au adăugat cei patru români; > Un pedometru montat la picior înregistra kilometrii parcurși, încât și pe inevitabilele călătorii cu vaporul, cei patru mărșăluiau pe puntea vasului stârnind curiozitatea celorlalți călători, iar căpitanul vasului certificând călătoria și cele 10-12 ore de mers pe puntea vasului; > Călătoria s-a desfășurat între anii 1910-1916, cu o întrerupere datorată războiului; > Călătoria nu era de plăcere, ci sub rigurozitatea unui concurs, câștigătorii urmând să primească pentru fiecare kilometru câte un franc francez; > Traseul a fost fantastic, oricât l-am rezuma. Din București la Budapesta, vameșii unguri le-au creat probleme, considerându-i agitatori în favoarea unirii Transilvaniei cu România, iar la ieșirea din Danemarca alte dificultăți – au fost luați drept spioni. Au urmat Moscova – Caucaz – Iran – Bagdad – Argentina – Chile – Bolivia. Doi din cei patru erau știutori de limbi orientale, iar Dan știa limbile moderne europene. Pârvu știa limbile slave. Din sudul Africii ajung în China și Japonia, apoi, prin extremul siberian, în Alaska și cele două Americi. Au vizitat 74 de țări, 30 de colonii, au traversat 3 oceane și 7 mări și au traversat de 6 ori Ecuatorul. Din spectacolele folclorice și-au asigurat resursele. Nu aveau voie să primească bani de acasă, dar nici n-avea cine să le trimită ca ei să poată dormi la hoteluri. Pascu cânta la armonică, fluier, cimpoi, Negreanu și Dan erau soliști vocali, Paul Pârvu, la fluier și caval. Toți erau buni dansatori. La 1.IV.1910 au plecat din București. La un an de la plecare erau în Egipt. În câteva locuri i-au admirat și compatrioții răspândiți în lume, atrași de ineditul artiștilor și costumelor. Au avut timp și pentru muzeele lumii, piețe, peisaje. Au avut nenumărate peripeții. În Australia au căzut într-o groapă-capcană acoperită de frunze, adâncă de 5 metri, fiind la discreția animalelor sălbatice. În India, „Times of India” publicase o știre despre călătoria lor. Sunt invitați de un rajah (un rege) indian, căruia Pascu îi povestea călătoria, ceilalți trei mergând în oraș (Bombay), dar la întoarcere l-au găsit pe Pascu tolănit în fotoliu, fumând mult opiu, încât a și murit; era pe 17.VII.1911. După India, a urmat Africa de Sud, apoi Insulele Canare, unde au stat trei zile așteptând un vapor. Zilnic făceau 40-45 km pe jos. În Peru dau de tribul jivaros care încă mai conserva capetele inamicilor printr-un procedeu secret, încât deveneau foarte mici, miniaturale. În China l-au pierdut și pe Negreanu, care, alunecând de pe o stâncă, se alege cu multiple fracturi și moare când mai aveau de parcurs 8000 km. Au rămas doar doi, Dumitru Dan și Paul Pârvu, plus Harap, câinele; au decis continuarea călătoriei. Au ajuns la Pekin unde sunt jefuiți, iar Dan pedepsit sever pentru că a râs la o ceremonie chinezească. Pus în lanțuri, e salvat de Consulatul francez. În Alaska, unde i-a primit căpitanul unui vapor prins între ghețuri, s-au reabilitat oarecum fizic, dar riscurile nu lipseau, încât erau mereu cu mâna pe arme. Uneori dormeau în copaci, iar de fiare se apărau cu torțe. Eschimoșii aruncau în ei cu tot ce aveau. Din cei 200 temerari „la start” au rămas nici jumătate. Cei doi români încă erau în stare de spectacole pe vaporul „Aquitania” spre Anglia care făcea primele mobilizări de război în 1914. În SUA, au vizitat Niagara, Uzinele Ford, sunt oaspeții guvernatorilor, iar pe 9.XII.1914 sunt primiți la Casa Albă. Erau deja la 90.000 km. Pârvu nu mai poate merge din cauza degerăturilor siberiene. Îl convinge pe Dan să continue, ca să nu se zică că „românii au abandonat”. Era în 1915. Pârvu este operat (i s-a amputat un picior), rugându-l pe Dan să-i lase pe Harap ca să-i amintească de ceilalți doi colegi și de Dunăre. Dan ajunge la Havana și donează un costum național românesc Muzeului Santiago de Cuba. E primit de președintele Venezuelei la Caracas, iar de aici, după 15 zile, ajunge în Portugalia și Spania. Regele Alfonso al XIII-lea îi dăruiește o decorație de aur și un cec de 5000 pesetas. Aproape de Malta, vaporul „Expresul de Irlanda” e torpilat de un submarin german, însă Dan este printre supraviețuitori. Mai avea de parcurs 5000 km. La Salonic e arestat ca spion, dar salvat numai la intervenția ministrului român la Londra. Pe 27 august 1916, România părăsește neutralitatea, intrând în război. Înainte de a se împlini 6 ani de la începerea aventurii vieții sale (la 1 aprilie 1910), Dan sosește în țară, când mai avea de parcurs 4000 km din cursa spre cei 100.000 de franci. Acești kilometri vor fi parcurși după război, în 1923, pe un itinerar stabilit de organizatorii concursului prin Balcani, nordul Italiei, Elveția, Franța. Și ajunge la Paris pe 20 iulie 1923, unde e încununat campion mondial și primește cei 100.000 franci. Echipa celor patru a avut nevoie de 28 costume naționale, 497 perechi de opinci (toate originare din România și trimise în avans la locuri dinainte stabilite ale itinerarului, de către familiile acestora). După 1923, Dan, căsătorit cu Adelina, a locuit în Bacău, ca proprietar de hotel, dar în 1944, la venirea rușilor, s-a refugiat cu familia la Pufești. Apoi comuniștii i-au luat hotelul, dar îl invitau să țină conferințe turistice prin școli și facultăți. În 1932 era student la Școala superioară de documentare și științe administrative. Fiica sa, Steliana, a scris că părinții ei s-au stabilit în Buzău, dar aveau o locuință neîncăpătoare, încât un memoriu adresat Elenei Ceaușescu rezolvă solicitarea prin acordarea unei locuințe mai încăpătoare în locul bordeiului cu pământ pe jos. Dumitru Dan, din conferințe, a adunat și donat 20.000 lei celor afectați de inundațiile din 1975 în jurul Buzăului, spunând: „la etatea mea de 80 de ani am putut să-i ajut pe oameni”. Omul care a văzut lumea și oamenii ca nimeni altul, omul atâtor performanțe patriotice românești atât de uitat, vorbea franceza, italiana, germana, engleza și spaniola, a trăit ca profesor de geografie, murind la vârsta de 90 de ani. Pe o cruce de fier, aproape căzută, pe ea fără o altă explicație, stă numele Dumitru Dan 14.VII.1890 – 4.XII.1978, în Cimitirul Buzău. Ce puțini sunt cei care cunosc această istorie a unor români adevărați! Concluzia ar putea fi că „o societate care nu vrea, nu știe sau nu poate să-și cunoască, să-și recunoască și prețuiască valorile, este cu siguranță o societate bolnavă”.