Ucenicie cu Daniil Sihastru

Într-o bucoavnă, pe a cărei primă copertă, sub cupola albastră a cerului, împărățește măiestrul chivot de pe altarul Terrei, Biserica Voronețului, creionând portretul Măicuței (vrednica stareță, stavrofora Irina), autoarea își deschide scriitura cu o mărturisire, una de credință: „Dintru început obștea noastră a înțeles că are ca mijlocitor și purtător al rugăciunilor sale întru Domnul pe Sfântul Cuvios Daniil Sihastru“.

 

Sunt aceste slove expresia unei credințe ce răzbate din adâncuri de ființă și se înalță către tării, cele care aici, la Voroneț, au pogorât și au cuprins cu toată splendoarea lor pereții ctitoriei ștefaniene. În curgerea lor, rândurile scrise cu un colț al inimii deslușesc tâlc din cel miezos: „Când greutățile începutului păreau că ne copleșesc, s-a pus rânduială ca la mormântul sfântului să se citească fără întrerupere, zile în șir, Psaltirea.(…) Cântând Acatistul Sfântului Daniil, mi-a atras atenția o sintagmă rară… «Bucură-te, că lespedea de piatră a mormântului tău căldură tainică revarsă.» O vreme am crezut că e doar o metaforă ce se referă la căldura sufletească pe care o încearcă, cu bucurie, cel ce sărută piatra. Aveam să mă conving prin experiența Măicuței Starețe că formularea se referă la ceva real, palpabil“. Aceste tâlcuiri sunt prinse-n „Mănunchi de gânduri“, carte pe care Maica Elena, haristicul ghid al Mănăstirii Voroneț, a publicat-o în 2014 la Editura Geea, ultima apariție dintr-un șir de tipărituri date la iveală de cuvioșia sa de aproape două decenii încoace, între care cea mai de seamă este albumul dedicat chinoviei unde se nevoiește. Aidoma cărților premergătoare, și aceasta, neiscălită, cum se obișnuiește, pe prima copertă, radiografiază cu precizie un fel de a fi, un mod de a gândi și lucra, de a asuma rosturile sortite de Pronie. Maica Elena Simionovici, în acte de stare civilă din ținutul Iașilor, de la Lungani, a fost, se vede, hărăzită slujirii cuvântului. După terminarea Facultății de Filologie la Universitatea „Al. I. Cuza“ din Iași, în 1969, a oficiat la altarul cuvântului ca profesor de limba și literatura română în Vatra Moldoviței, așezare din împărăția de poveste a Obcinilor Bucovinei. Avusese norocul să viețuiască nu doar sub streașina muntelui și codrului, ci și în apropierea uneia dintre chinoviile din colanul de nestemate din Moldova voievodală, Mănăstirea Moldovița. Aici, s-ar putea spune, pentru Elena Simionovici s-a limpezit și a luat chip o altă chemare, rudenie cu acea a slujirii la altarul limbii și literaturii române, chemarea logosului și cuvântului sfințit. O maică de fel din aceeași parte de țară cu a sa, de loc din Goruni, Tomești, Iași, o făptură cu trupul vânjos ca de stejar al gliei părintești și sufletul cântător ca frunza mesteacănului ce albește țintat tâmplele Obcinilor, maica Irina, pe atunci ghidul Mănăstirii Moldovița, i-a deschis larg porțile chemării întru logos. Când maica Irina a primit nobila misiune să redeschidă, cu ascultare de stareță, Mănăstirea Voroneț, ferecată vreme de secole, profesoara Elena Simionovici a simțit că locul ei este acolo unde răsuna chemător glasul lui Daniil Sihastru, ce poftea pe cei doritori să ucenicească sub îndrumarea spiritului său la Voroneț. Intrată în obștea ce trebuia să reînnoade un fir de atâta amar de vreme rupt și să reia totul de la început, Maica Elena a pus umărul la toate cele multe ce erau de făptuit, dar s-a folosit mai ales de darurile din părinți în părinți. S-a consacrat cu devoțiune renașterii și reînvierii duhului celui vechi, duhului mănăstiresc ce nu dispăruse, ci numai stătuse în adormire, proteguit însă de grija Cuviosului Daniil, cel care doarme somnul de veci sub lespedea izvorâtoare de căldură. Acest duh se cerea întrupat și era de datoria ucenicelor care răspunseseră chemării să ducă la bun sfârșit lucrarea. Monahia Elena s-a înfățișat cu darul ei cel mai de preț, cu iscusința rostirii cuvântului și revelării frumuseților lui tainice. Cu acest har s-a îndeletnicit din 1991, când a intrat în obște, călugărița Elena. A cuvântat neostenit, omiletic, pelerinilor, a scris cu dogoare articole tălmăcitoare ale frumuseții și unicității locurilor și oamenilor și le-a adunat apoi în cărți de învățătură. S-a străduit să săvârșească mai bine aceste meniri cu sentimentul că urmează ca ucenică povețele mentorului ei, Cuviosul Daniil, și ascultările rânduite de acesta. Slujirea s-a înscris sub semnul triadei „Adevăr, Iubire și Frumusețe“, subtitlul lucrării ei de licență, „Mănăstirea Voroneț“, susținută la absolvirea în 1995 a Facultății de Teologie Ortodoxă de la Universitatea ieșeană. Acestei triade a stărilor existențiale i se subsumează însemnările din ultima carte a monahiei Elena, intitulată „Mănunchi de gânduri“. În cele trei secțiuni, „Oameni…“, „Cărți…“, „Locuri…“, scriind cu bucuria descoperirii dragostei de aproapele, verității și minunăției lumii, monahia își așază sufletul în palmă și ne arată generos lăuntricitățile sale, în care toate sunt scăldate parcă în lumina cea albastră a Voronețului. Scrisul monahiei cucerește nu atât prin arta cuvântului, cât prin puterea lui mărturisitoare despre sine și alții. Verbul așternut pe hârtie parcă scoboară din vorbirea caldă, plină de arome, cu care încântă de decenii pe cei care pășesc pragul Voronețului, români, ori veniți de aiurea, convingându-i că au intrat pe o cale bătută cu pietre scumpe. Pulsează în rostire, ca și în cuvântul scris, mândria că făptuirea e românească, dar și aceea că se alătură atâtor și atâtor minuni de pe fața pământului. Respectul propriu și cel al alterității sunt dovada că ucenica cuviosului își rostuiește existența pe valori solide, eterne, așa cum s-au întemeiat de la Hristos încoace. Pentru maica Elena toate se întâmplă cum se întâmplă urmare a legământului din ceasul intrării în monahism, ce nu și-a stins nici azi ecourile, ci se perpetuează cu emoție vie ca și atunci, cum însăși monahia o spune, amintindu-și clipa astrală a vieții sale: „Dimineața devreme eu eram în Biserica străjuită de lumânarea aprinsă la călugăria pe care o păstrez cu sfințenie și pe care aș dori-o aprinsă când mă voi muta la Domnul“. Aprinsă fi-va, pentru că arzătoare este trăirea celei care ucenicește cu Sfântul Cuvios Daniil Sihastru.