Doctorul Ioan Costea este un spirit elevat, cu o sensibilitate deosebită. De ani de zile caută să-și împlinească căutările sufletești în poezie. Modestia lui dovedește faptul că nu s-a crezut niciodată poet, ci, mai ales, om. Bucuria de a se ști înconjurat de prieteni are efecte benefice și pentru cei din preajma lui. Este un generos și niciodată nu uită faptul că, într-o perioadă a vieții sale, a avut de suferit. Literatura pentru el este ca un izvor în mijlocul deșertului.
Dr. Ioan Costea
L-a cunoscut îndeaproape pe poetul Cezar Ivănescu, când ambii lucrau la o revistă studențească din Iași. Despre Adrian Păunescu spune că este unul dintre marii poeți ai scrisului românesc. El i-a dedicat și o poezie bardului de la Bârca. Doctorul Ioan Costea nu poate fi un om comun, dar nici nu se poate spune despre el că vrea înălțimi. Este foarte greu să-l categorisești, datorită firii sale complexe. Își profesează cu pasiune meseria de medic stomatolog. Nu este prima oară când își găsește timp și pentru pasiunea sa de colecționar de artă. A căutat mereu să îmbine profesiunea de medic cu cea de literat, iar pe masa sa de lucru vei găsi în manuscris două romane la care lucrează și un volum de versuri care așteaptă lumina tiparului. Acesta este omul și doctorul Ioan Costea, din dialog urmând să aflăm unele amănunte despre viața sa. – Ce v-a adus copilăria neuitării omului matur de astăzi? – E grea și complexă această întrebare. Abia mai târziu am realizat că, într-o perioadă de timp scurtă cum este copilăria se nasc coordonatele vieții viitoare pe care o vom duce. Viața trăită de fiecare este un lanț de amintiri și de reveniri la perioada copilăriei. În copilărie, mi-am creat un bagaj de cunoștințe, dacă vreți, legat de supraviețuirea mea în mediul în care m-am născut, pentru că mama, pentru care soarta a hotărât să rămână la sat, cu toate obiceiurile, motivate și nemotivate rurale. Vorbea limba franceză, deși nu urmase școli înalte, iar tata era licențiat în Teologie la Cernăuți. Aș face o asemănare, referindu-mă la el, între dânsul și Bucovina. Țăranul român era, cu capacitățile lui deosebite, de a percepe și valorifica mediul rural în care trăia și cultura primită la Cernăuți, fiind licențiat în Teologie, în capitala Bucovinei. În tot ce făcea însă, se cunoșteau disciplina și rigurozitatea administrației austro-ungare. Era un tip educat, școlit și erudit, a cărui modestie n-am înțeles-o niciodată, el fiind preot în satul natal, timp de 40 de ani. Din spusele familiei nu înțeleg ce a căutat Monica Lovinescu în familia mea. Mama, mai târziu, a pomenit de numele ei, de corespondența ei cu fratele mamei, Petre Luca, student la Cernăuți, la chimie industrială. – Aveți un înaintaș căruia i-ați urmat calea. Tatăl dumneavoastră, la Cernăuți, la studii, dumneavoastră la Suceava, unde vă profesați meseria de medic stomatolog. Cum vedeți acest traseu al destinului? – Ați folosit un cuvânt, destinul, care mă duce cu gândul la o operă al cărei titlu este „Puterea destinului”. Dacă în timpul facultății cineva mi-ar fi spus că voi ajunge la Suceava, eu pregătindu-mă pentru o carieră universitară, ajutat fiind de profesorii mei Gheorghe Timoșca și Mircea Rus, aș fi considerat-o o glumă, dar destinul a hotărât pentru mine altceva, ca drumul vieții mele să treacă prin Bucovina, un drum pe care, după 45 de ani petrecuți între oamenii locului, nu-l regret. – Viața dvs. poate fi și a unui erou de roman. Știu că lucrați la o carte cu tentă biografică, cu multe momente luate din viața reală, trăită în timpul liceului și al facultății. Cât de greu v-a fost să vă adaptați mediului și regimului comunist, în care dvs. erați considerat fiu de dușman al poporului? – Ultimul cuvânt din întrebarea dvs. nu s-a justificat în viața mea, decât în sesizarea făcută de un „tovarăș” care lucra la primăria satului către facultate. Rețin anul 1964, că eu am fost considerat a fi un dușman al poporului. La vremea respectivă eram bursier, având bursă de merit. Făceam sport de performanță în echipa institutului. Pot să spun că nu am simțit în viața mea de ce eram acuzat. Perioada dificilă pentru mine a fost a anilor 1950, când faptul că eram fiu de preot, că familia era considerată de chiaburi, era o notă proastă în biografie. Pot să spun că în toată perioada școlară am evoluat de la elevul care plătea taxe școlare la studentul cu bursă de merit. – Din poezia pe care o scrieți, ați publicat-o în volume, ni se arată un om sensibil, cu trăiri aparte, de unde răzbat nedreptățile făcute pe timpul copilăriei și adolescenței. De ce aceste stări în poezie? – Haideți să fim realiști. Definirea mea ca om se datorează nu numai familiei, dar și relațiilor interumane de care am ținut seama în toată această perioadă, o perioadă a relațiilor umane care au fost cele pe care le-am creat și cultivat conform valorilor cultivate în familia mea; muncă, cinste, credință și nu pe ultimul loc dragostea de Țară, care-și au rădăcinile în morții sau în tributul de sânge al familiei mele pentru acest pământ. Cartea am scris-o ținând cont de realitățile vremurilor respective, fără patimă, fără dușmănie, numai din respect pentru adevăr. Gândindu-mă la titlul „Nu tot ce se uită se iartă”, cartea se numește „Trecutul uitării”. – Veniți dintr-o zonă a Vrancei unde istoria nu poate fi uitată. Acolo s-au dat cele mai crâncene lupte pentru idealul național, Marea Unire, iar localitățile Mărăști-Mărășești-Oituz sunt mărturii ale victoriei neamului asupra cotropitorilor. Nu putem uita nici țăranul român vrâncean care și-a apărat glia și libertatea cu arma în mână în perioada comunistă. Ce înseamnă pentru nația română ținutul Vrancei? – Ținând cont de faptul că mi-a plăcut și istoria, dar și de acela că m-am așezat în Bucovina pot ușor remarca asemănarea caracterului oamenilor din aceste zone. Aș menționa că pe timpul lui Ștefan cel Mare zonele Vrancei și Câmpulungului Moldovenesc li s-a acordat un statut special. Nu pot să nu citez din testamentul bunicului meu, decorat la Mărășești, următoarea frază memorabilă, lăsată urmașilor drept moștenire: „Vă las avere ca să puteți trăi în cinste și demnitate”. Nu pot să uit momentele de după al Doilea Război Mondial, când oamenii aceștia cinstiți, dârji și onești au luat atitudine în momentele critice politic, mă refer la ocupația sovietică, atunci când cei mai demni dintre vrânceni s-au retras în munți opunându-se colectivizării. Zona Vrancei, înseamnă conștientizarea entității naționale, împlinirea Unirii din 1859, Comisia Centrală fiind la Focșani, un exemplu de neuitat este moș Ion Roată, care era de loc din satul Câmpuri, țăran ajuns în Divanul domnesc. Simțul proprietății îi definește și astăzi pe locuitorii zonei dar, în același timp, Țara Vrancei a avut niște reguli în care sfatul bătrânilor și obștea au avut un rol determinant în evoluția obștii și a colectivității. – Ne-ați amintit că l-ați cunoscut pe poetul Cezar Ivănescu când era student la Iași. Ce puteți să ne spuneți despre autorul celebrului poem „Tatăl meu, Rusia”? – În perioada studenției am desfășurat și o activitate culturală în cercurile studențești. Funcționa și redacția revistei „Viața studențească”, din colectivul căreia făceam parte. Așa m-am cunoscut cu majoritatea redactorilor revistei, și aici îi amintesc pe Cezar Ivănescu, Mihai Ursache, Fărtăiș. Apoi reîntâlnirea cu el, Cezar Ivănescu, după mulți ani, mediată de cel care îmi ia interviul. A făcut postfața la o carte de poezie de-a mea, încurajându-mă să o public. Prezentarea lui nu a fost prea amplă, dar despre cel pe care-l cunoști întotdeauna este greu să scrii. – Suntem la capitolul poezie și poeți. Ce puteți să ne spuneți despre poetul Adrian Păunescu? – E foarte greu să vorbești despre Adrian Păunescu. El este unul dintre cei mai mari creatori de poezie din România. Ceea ce am simțit eu la dispariția lui pământească am scris într-un poem pe care i l-am dedicat și se află în volumul meu de poezie. Dispariția lui prematură a fost o pierdere mare pentru literatura română, dar el va rămâne încrustat în fildeșul poeziei românești cu litere de aur. – Ce înseamnă pentru dumneavoastră literatura și care e relația dintre poezie și medicină? – Dacă ar fi să enumerăm medicii, care nu numai că au cochetat cu literatura, dar au devenit nume cunoscute sunt mulți. Aici l-aș numi pe Vasile Voiculescu, căruia spunându-i numele, îți vine să faci drepți. Nu se poate ca, lucrând cu oamenii, să nu te implici afectiv și dacă Dumnezeu ți-a dat un dar, mic sau mare, nu de puține ori faci legătura între aceste două. Toate trăirile din medicină încerci să le găsești în poezia pe care o faci și în ceea ce faci și în medicină se găsește poezia. – Ce așteaptă pe masa de lucru a doctorului Ioan Costea? – Obligațiile promise la Editura „Junimea”. O carte de proză cu conotații autobiografice și, bineînțeles, se apropie de final o carte de versuri de dragoste care sper să placă.
Comentarii