Flash…

 

> Se spune că presa este câinele de pază al democrației. Ei bine, în democrațiile clasice câinele acesta latră scurt. Dacă cel care e lătrat se face că nu aude, latră tare de tot. Dar așaaa, în toate direcțiile. Și-atunci aude toată lumea. Iar cel care a fost lătrat ori pleacă singur, ori îl duc alții care au auzit și ei lătratul. În democrația originală, se poate lătra pe orice ton. Dar conducătorii aleg tonurile potrivite. Păi dacă nu latri la dușmanul politic sau de afaceri (oricum, tot una), faci parte „dintr-o anumită categorie a presei”. Nu dintr-o anumită parte, fiindcă partea și-o trag ăia care au parte. Că cartea (cacofonie nevoită de starea de fapt) e scumpă la citit. Revenind la păzitorii democrației originale, ăștia sunt un fel de câini cameleon. Își schimbă culoarea și ograda în funcție de mărimea ciolanului. Spre exemplu, un câine mare roșu se poate îngălbeni oricând. Și face pui portocalii foarte feroce. Dar să vezi când se combină ăia roșii cu ăia albaștri la ochi. Ies niște căței de casă violet, extraordinar de ascultători. Doamne, și când se combină ăia albaștri la ochi cu ăia galbeni de furie, aoleuuu!, ies niște canine care văd verde în fața ochilor. Însă în acel moment, bătrân și experimentat fiind, câinele mare roșu îi trimite la păscut. De abia atunci, bătrâni și ei, și cu dinții tociți, urmașii primilor câini de pază ai democrației originale își dau jos ochelarii și se uită ca proștii. În jurul lor, totul e sterp… COSMIN LEAHU