Poetul Adrian Păunescu și discursul politic

Motto: „…Când nu putea lumina, orbea prin scăpărarea scânteilor” – Nicolae Iorga

 

Adrian Păunescu a avut un discurs politic deosebit, care i-a evidențiat calitatea de orator. Avea o inteligență scăpărătoare, vervă de polemist, frondă ironică și emoție literară. Discursul lui se datora faptului că a fost un mare poet. Am reținut din discursurile sale din Parlamentul României imaginea și pasiunea pentru integrarea teritorială. Adesea își deschidea sufletul românilor basarabeni. Știa să se facă ascultat prin forța cuvântului și a vocii sale care, uneori, anunța descărcări de fulgere și tunete. Mereu a fost de partea adevărului istoric. Era adversarul declarat al imposturii. M-am aflat în câteva rânduri în preajma lui și am rămas uimit de frumusețea vorbirii sale. Discursurile din sesiunile parlamentare și le pregătea uneori îndelung, dar, de mai multe ori improviza pe loc. Uneori trebuia să-și tempereze prin limbaj asprimea ideilor pe care le propunea spre dezbatere în Comisia de Cultură a Senatului. Discursul său a fost temelia renumelui său. Senatorii din legislaturile cât a fost parlamentar cunosc tăria argumentelor sale și atunci când lua cuvântul la microfon era ascultat cu interes și de adversarii politici. Nu dezarma niciodată. Știa să ducă o campanie polemică împotriva oricărui adversar politic. În ciuda tuturor minciunilor și învinuirilor care i se atribuiau el demonta netemeinicia și josnicia contestatarilor săi. A susținut, ca nimeni altul, cauza Basarabiei (el s-a născut în satul Copăceni din Basarabia) și a restaurării drepturilor istorice ale poporului român pe pământurile lui Ștefan cel Mare și Sfânt. Prin talentul său, prin cultura temeinic însușită s-a bucurat de o mare influență. În timpul războiului de pe malurile Nistrului din primăvara și vara anului 1992, alături de marile valori basarabene Grigore Vieru, Doina și Ion Aldea Teodorovici, s-a aflat pe linia întâia pentru a-i îmbărbăta prin muzică și poezie pe apărătorii pământurilor românești. N-a contenit până în ultima clipă a vieții să pledeze în scris și verbal pentru cauza românilor de dincolo de Prut. Ca senator, el a vrut să vadă la fața locului realitatea de pe linia frontului. Prin calitatea sa de mare român a făcut cunoscută lumii întregi cauza națională, cu care s-a confundat adeseori. A vrut să lumineze, să spiritualizeze, să înnobileze ființa umană, indiferent dacă îi era vorba de prieten sau dușman. Rețin din memorie o discuție dintre el și poetul Grigore Vieru: „Cu cât ținta războiului e mai simplă, cu atât războiul e mai odios, mai respingător”. Structural, Adrian Păunescu a fost un pacifist. Mereu a pledat pentru concordie. Mereu a avut lacrimi pentru cei neajutorați. Ca publicist, s-a mai afirmat ca un om cu suflet mare. El spunea că gândul îi este o suferință profundă atunci când nu poate să rezolve o situație spinoasă pentru cei neajutorați. Acesta a fost marele om politic Adrian Păunescu, omul care a avut discernământul și tăria de a-și apăra poporul în fața oricărui barbarism politic antinațional. Ce s-ar fi întâmplat dacă Adrian Păunescu, atunci când a fost propus să candideze la funcția de președinte al României, ar fi câștigat prezidențialele? Basarabia ar fi fost de mult acasă.