GRUIA BODNĂRESCU
Se scriu cu nemiluita cărți despre oameni care poate nu au lăsat nicio dâră de lumină în viața comunităților. Se adună mormane de hârtii, mormane de nimicuri, de iluzii, de orgolii. Despre Gruia Bodnărescu din Rădăuți se știe însă foarte puțin sau mai corect spus nu se știe aproape nimic. Tânărul care prin anii ’40 publica poezie, proză și reportaje în presa care apărea la Cernăuți are astăzi peste 90 de ani. Trăiește discret, departe de larma istovitoare a lumii. Într-o casă relativ modestă de pe strada Pictor Grigorescu, Gruia Bodnărescu, înconjurat de cărți și reviste, își apără comoara amintirilor. „Elev de liceu fiind, mi-am dat seama că sunt o fire sentimentală și sensibilă, deși eram foarte tăcut. Prima mea iubire, dacă i se poate spune așa – ca s-o iau de la capăt – a fost o fetiță de 12 ani, când eu aveam 15 – era fiică de preot, în clasa a II-a de liceu. Era o brunetă cu față albă, ovală, cu gura ca o căpșună coaptă, cu o educație exemplară. Îi spuneam Îngeraș. Și toți colegii mei știau că sunt îndrăgostit de ea. În clasa a III-a a plecat la Cernăuți. O făceam și pe jurnalistul, scriind despre unele evenimente petrecute în orașul Rădăuți. Prefectul Rădăuților, colonelul Bențea, descoperindu-mă, m-a invitat la el și mi-a oferit un post la Bunurile Statului, unde mă prezentam doar ca să-mi iau salariul. Uneori mă chema să rezolv și anumite probleme secrete. Aici lucra o elevă care făcea liceul în particular, dactilografă, îndrăgostită de mine. Era o fată frumoasă, brunetă. Și eu m-am îndrăgostit de ea, iar idila noastră a durat doi ani” își amintește cu seninătate Gruia Bodnărescu despre iubirile sale inocente. „Când ne-am întors, toată gospodăria era arsă și din ce-am ascuns în groapă nu mai era nimic” „Înainte de a pleca în refugiu, părinții mei au săpat o groapă sub podelele unei camere din casa părintească, unde au depozitat o serie de lucruri mai importante, între care am ascuns și eu în două cutii de lemn toate manuscrisele pe care le aveam, între ele fiind și romanul Fata albă, în manuscris. Când ne-am întors, toată gospodăria era arsă și din ce-am ascuns în groapă nu mai era nimic. În timpul refugiului, convoaie de refugiați mergeau pe partea dreaptă a șoselei, iar pe partea stângă treceau trupe ale armatei germane. Ajunși la Roman, o parte din familiile noastre s-au urcat în niște vagoane de marfă pline de tot felul de lucruri. Ne-am înghesuit și noi pe burtă și am ajuns în București pe data de 3 aprilie, fiind găzduiți de părinții șefului de ocol Marginea (ing. Oprescu), care era din București. A doua zi, în 4 aprilie, la ora 13,45, a început un bombardament anglo-american, România fiind avertizată din timp. În această tragedie au murit mii de oameni” mărturisește Gruia Bodnărescu, încercând poate cumva să se elibereze de povara refugiului. „Era în anul 1941, după rebeliunea legionară, când un prieten de-al meu, mai în vârstă cu 4 ani, Gheorghe Andrișan, s-a ținut după mine să mă înscriu în «mișcarea legionară». Sincer să fiu nu mă interesa politica, eram foarte ocupat cu scrisul, dar într-o zi acesta m-a convins să plătesc cotizația și așa a început, fără să-mi dau seama, declinul sorții mele… În anul 1942, după ce am trimis câteva materiale literare la ziarul «Bucovina», am fost invitat de poetul George Drumur la redacția ziarului. Acesta, după o discuție prelungită, m-a încurajat să scriu, spunându-mi că am talent. Printre altele mi-a recomandat: «Dacă vrei să reușești în viață, să nu faci politică și să nu te îndrăgostești: acestea sunt pierdere de timp». Iar eu, fără să-mi dau seama, nu i-am ascultat sfatul… În continuare am participat la câteva ședințe cu ocazia cărora am cunoscut mulți elevi care erau în organizația «Frăția de cruce». După rebeliune, generalul Antonescu a desființat toate partidele, inclusiv «mișcarea legionară»” povestește Gruia Bodnărescu, punctând traiectoria aventurii sale politice, care avea să-l ducă la înfățișări cu Securitatea, deși nu fusese implicat cu înflăcărare în curentul care acaparase atunci mințile tinerilor. Calvarul a început la 24 de ani… ,,Am fost perfect sănătos până în preajma vârstei de 24 de ani. La recrutare, la 18 ani, aveam înălțimea de 1,78 m și 70 kg, bun pentru încorporare. La liceu, în clasa a IV-a, profesorul de filosofie ne-a făcut numeroase teste psihice și fizice din care rețin că aveam memorie excelentă, eram ordonat, disciplinat, calm și cel mai tare în mâini din toată clasa. În preajma vârstei de 24 de ani, fiind în București, deodată nu m-am simțit bine și am făcut un consult medical în urma căruia mi s-a recomandat să plec acasă, să mă supraalimentez, atunci bântuind TBC-ul. Ajuns acasă am căzut la pat și nu m-am mai putut mișca deloc” își amintește povestitorul de începuturile bolii și de primul diagnostic stabilit de medici, acela de decalcifiere generalizată difuză a întregului sistem osos, considerată de un profesor renumit „încă un caz de iradiere”. (Au urmat alte diagnostice copleșitoare). Claustrat în suferință, așa cum remarcă scriitorul Constantin Hrehor, Gruia Bodnărescu „nu a fost un «internat» al închisorilor – i-a ajuns zeghea suferinței sale biologice”, o închisoare care a început la 24 de ani și care nu l-a eliberat toată viața. Iată cum descria Gruia Bodnărescu Rădăuțiul la 13 iunie 1943 (atenție, în urmă cu 71 de ani!) în Bucovina literară, revistă care apărea la Cernăuți; „Parcurile către seară sunt pline. Nu găsești o bancă liberă ca să poți citi sub cerul liber o carte sau să scrii vreun vers. Și de-ar fi și numai una liberă, n-ai putea, deoarece oricare ar fi «cititorul» sau «poetul», s-ar găsi destui care să-l ia «în balon» să-l stingherească cel puțin. Aceste seri sunt frumoase mai ales sâmbăta când toți școlarii au poftă mai mare de plimbare. Vezi pe băncile sau cărările lăturalnice ale parcurilor cum perechi de copii pretinși „mari» fac «dragoste la toartă». E interesant să-i privești de la un colț bine camuflat cum gesticulează și cum încep diplomațiile în vorbă! Pe alții mai serioși îi auzi discutând despre școală, despre literatură, despre frumusețea naturii. Ce frumos sună clopotele până departe pe cer! Oare Bogdan din cripta lui le aude?… Ce frumos sună, ce frumos sună clopotele rămase din vremea lui! Odată cu dangătul acestor clopote chemătoare, plopii și castanii seculari își îndreaptă mai semeți fruntea spre cer, susurând din crengi rugi neauzite. Soarele își varsă argintul pieziș de departe de vreme, iar orașul își scaldă în el cireșii în haine de nea și castanii cu mănunchiurile de flori ca niște torțe aprinse. Cerul albastru zâmbește oricui și zâmbetul oricui e cerul albastru. Zadarnic apare câte-un nor, căci se îneacă în lacul fără margini al cerului. Zilele trec senine, cireșii se scutură în floare, tristețile vin și iar trec. Și pe aceleași persoane le vezi trecând pe stradă la deal și la vale. Ici, colo câte un străin te întreabă unde-s Garnizoana, Cazarma, Judecătoria sau Bunurile Statului. Cerul rădăuțean îmbrățișează în fiecare zi – mai ales seara! – aceleași persoane, aceleași perechi, aceeași lume zâmbitoare în van, pe străzile Ștefan cel Mare, Regele Ferdinand, Bogdan Vodă. Unii din ei se laudă că sunt așa și așa, pe când acasă nu-i așteaptă decât o bucățică de pâine goală sau nici atât… În Rădăuțiul cu cerul senin și plin de zâmbetul voievodului Bogdan au înflorit cireșii pentru toată lumea, dar vor rodi numai pentru cei ce muncesc și nu pentru cei ce stau zgâindu-se pe geamuri sau stau câte două, trei ore la oglindă «mânjindu-se» în toate culorile ca să placă lumii, trecând pe stradă… la plimbare!”. În anul 2012, ieșea de sub tipar cartea „Ziua tuturor întâlnirilor” cuprinzând poeme și proză scrise de Gruia Bodnărescu. La ceasul la care Rădăuțiul se află în sărbătoare este potrivit ca numele scriitorului să se afle pe buzele acelora care prețuiesc valorile adevărate. Să-i lăsăm pe alții să se ocupe de falsificări, de adevăruri denaturate, să-i lăsăm să se bată în piept cu merite care nu există. Minciuna pe-o stradă, adevărul pe alta… Căci sunt mulți care se înfoaie la zi mare cu nimicuri… Scriitorul Gruia Bodnărescu stă deoparte și ascultă zarva lumii. Parcă nici n-ar fi trecut 70 de ani de când creiona Rădăuțiul în ziare.
Comentarii