Primul din dreapta
Copil fiind, un băiețandru sprinten, eram trimis din când în când cu câte o desagă cu făină, untdelemn, lapte, legume și tot ce mai puteau pune deoparte pentru maicile bătrâne, postitoare și rugătoare, cei de-acasă, străbunica Iustina, bunica Maria sau mama. Câinii mă lătrau până mă pierdeam în chiliile singuratice, pentru sfioasă zăbavă cu făpturile subțiri înveșmântate în smerite mantăi negre. Era, în odăile mărunte ale viețuitoarelor, o mireasmă de rai – se păstra în aerul lor curat izul aspru sălbatic al florilor de munte, amestecat cu tămâia cetinilor înfiorate de stele și cuibărite de păsările nopților. Am adăstat în așa aromire în multe zile și în multe ceasuri albăstrite de pacea vecerniilor, mai cu seamă în odaia monahiilor basarabene Vitalia Pleșcan și Isidora. Aici am trăit prima mea întâlnire cu metafizica, după cum în fierăria tatălui meu mi-am însușit mytologia, gustând din licorile războinice ale epopeilor întemeietoare. Cu maica Vitalia am înțeles că revelațiile nu sunt doar abstracțiuni teoretice, ci că sunt pâlpâiri deasupra firii, cum sunt flăcările magice folclorice, la crucea nopții, pe comorile ascunse în blestem ori noroc. Suava rugătoare Vitalia, părăsită din copilărie de un tată bețiv, victimizat de mediul rusesc recunoscut în asemenea eșuări, a avut dintru început soarta pelerinului; a devenit slugă guvernantă, fată de serviciu în nenumărate case din Cernăuții de odinioară, inclusiv în casa profesorului de muzică Zavulovici. Vitalia a purtat după ea în tot acest trist periplu nu numai povara propriei condiții, ci și pe o soră a sa, Maria (Mura), paralitică. Mura a murit și a fost îngropată în grabă, ca toți săracii – cei dintâi fericiți, după cum zice Domnul în Predica de pe munte (Mt.5.3). După o vreme, Vitalia, în amara ei însingurare, i-a făcut o cruce înaltă de lemn, și cu lemnul sprijinit pe umăr, în zariștea unui amurg a suit dâmbul cimitirului și i-a pus-o întru amintire. După 50 de ani, când mi-am deschis drumul spre arhivele din Cernăuți, pentru o documentare în legătură cu cel mai mare mitropolit al Bucovinei, Silvestru Morariu Andrievici, am tot bântuit prin cimitirul capitalei Bucovinei, dar mormântul Murei nu mi s-a descoperit. Chipul ei însă l-am văzut în câteva picturi ale maicii Vitalia. Zugrăvița Vitalia lucra în tempera și ulei, era obsedată de prezența/absența surorii sale, multiplicându-i fizionomia în diverse icoane cu ochi albaștri. În chilia atelier am deprins în acei ani meșteșugul picturii în ulei. Știu că am executat pe un panou de lemn – prima operă – un proroc Ilie în pustiul petrecut doar de croncănitul corbului care îi aducea hrană pentru supraviețuire. Eram extaziat în acel atelier, înaintea șevaletului, și mi-a fost de negrăit bucuria când Vitalia mi-a dăruit o cutie cu pensule uzate și câteva tuburi turtite cu culori umede, cu mirosul uleiului de in pe care îl simt și acum când scriu! Dar nu a fost să fac artele plastice cum atunci am râvnit. Tăcerile din ceasurile vesperale de rugăciune mă copleșeau. Atunci mănăstirea din incintă era frecventată rar – avea un anume regim de protecție, își oferea spațiul mai mult liturghiilor duminicale, serviciile zilnice fiind oficiate în turnul paraclis. În acest semeț turn de la intrare (în vârful căruia, spre mândria mea, tatăl meu Ioan, fierarul, împreună cu fierarul Vasile Vatamaniuc – fratele academicianului Dimitrie Vatamaniuc – au așezat crucea) se ajungea urcând scara care face legătura cu treptele de piatră din clopotniță, suite ani și ani de clopotarul orb Vladimir din Bercheza. Între ușa clopotniței și paraclis gangul era luminat din loc în loc de meterezele înguste ferăstruite în zid. În paraclis era o atmosferă de vis: un iconostas simplu, cu chipuri tulburi, după care era Prestolul inundat de o lumină care nu-i de pe la noi. Zăream prin perdeaua roz viorie, diafană, chivotul de argint, ferecătura Evangheliei, din când în când auzind sunetul zurgălăilor mici tresărind pe lanțurile de aur ale cădelniței. În mijlocul locașului plin de parfumul amurgului, aproape statuar, în veșminte de abur pustnicul Visarion citea imperceptibil psalmi, litanii. Avea ochii umbroși, tot timpul acoperiți de pleoape, fruntea aplecată, rotundă, ca răsăritul lunii de după dealul Neagului. Tăcerea misterioasă era slujba din acel loc. O vorbire cu Dumnezeu, de neînțeles și de neîmpărtășit oamenilor. Când oficiul se încheia în întunericul lămurit doar de o candelă lăsată în strajă, pașii Pustnicului numărau negrăbit și neauzit podelele gangului spre chilia din turnul clopotniței. Scara acestui turn a fost urcată de nenumărați nevoiași din satele din jur și din întreaga țară, din străinătăți și din alte continente: oameni nedreptățiți, săraci și sărăciți de semeni nelegiuiți, oameni tulburați de duhuri și patimi știute și neștiute, nemărturisite, rândași și cu pretenții, cu slujbe în justiție, administrație și politică. Duhovnic autentic, rarisim ca și medicii/terapeuții excepționali, părintelui Visarion Coman, n. 28 oct. 1921, deprins cu răbdarea din tinerețe – precum pescarii chemați la apostolat de către Iisus, învățând meșteșugul cojocăritului, la casa părintească de la Ivești, Galați, fără școlire înaltă, i s-a dat talentul duhovniciei, însă aprins din primul dar distribuit Ucenicilor după Înviere: „Luați Duh Sfânt, cărora veți ierta păcatele vor fi iertate și cărora le veți ține, ținute vor fi” (Ioan, 20.22). Duhovnicia a fost vocația sa. Nu știu dacă a botezat, dacă a cununat, știu doar că Pustnicul a fost trimis în lume cu această lucrare în care sunt conjugate marile Taine: Mărturisirea (Spovedania, Pocăința) și Împărtășania (Euharistia, Precistania, Cina). Monoton, mai mult fără grai decât vorbitor, puțin confesiv și niciodată la predică, Pustnicul era sublim în arta despătimirii, cu efect când sinceritatea mărturisirii omului căutător de vindecare era absolută. Avea un caiet cu întrebări, cu amănunte aferente interogațiilor generale; dialogul în spovedanie era ca un câmp cu sonde de prospecție de toate mărimile, ca un instrumentar clinic pentru ochi ori creier. Spovedania ținea ceasuri întregi. Un penitent sta sub epitrahilul său și câte o jumătate de zi. Și nu ieșea din această moară de măcinat păcate liber, bun de împărtășanie, ci era trimis la reparat… ruina sinelui, la împăcare, iertare, jertfă, după principiul christic (pedagogic, recuperator și iluminativ): „Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-mi urmeze Mie” (Mc.8.34, Lc.14.27). Eu nu am fost niciodată la un astfel de interogatoriu; a fost mama mea și mi-a spus cum se desfășura. Și eu și sora mea când ne povestea mama, ne cruceam și ne înfricoșam închipuindu-ne naiv rezemat de ușă toiagul de foc al unui sfânt. Știam asta și de la câțiva nevoiași din satele vecine. Părintele pustnic (așa i se spunea, de altfel îndreptățit, după ce în biografia sa s-au adunat și câteva secvențe de pribegie, marginalizate, viețuire anahoretică, în afara cinului) nu era un personaj public. Era de văzut doar la slujba Învierii ori pe platoul dinaintea mânăstirii, la Bobotează, când soborul monastic se întâlnea cu mirenii bisericii parohiale, conduși de către înaintestătătorul lor, părintele Casian Bucescu. Când ieșea din chilie, mai întâi se întorcea spre o icoană a Maicii Domnului pe care o atingea cu mâna, încărcându-se haric. În mănăstire, Pustnicul liturghisea cu un alt monah ales, cu basarabeanul Tihon Lupu. Și acest bătrân al evlaviei m-a fascinat prin cultul tăcerii. Uneori bătrânul Tihon era chemat și la serviciile din cimitir oficiate de părintele Bucescu. Monahul istovit, cu ochii adânciți în tigva de sfânt, era stingher, avea ceva de copil înstrăinat în lume. Casian îi aducea un scaun și bătrânul nevoitor sta și asculta ritualul. Pitorescul părinte îmi spunea la ureche: „La noi slujba nu-i oricum, ci cu… ierarh în scaun…”. Cu Pustnicul am avut câteva întâlniri în chilia de sub clopote. Eram așteptat și foarte iubit de cele două maici care îl însoțeau. Una dintre ele, tânără, trandafirie, mă conducea în puterea nopții spre poartă până ieșeam din perimetrul mânăstirii. În câteva seri am întârziat cu părintele Visarion în arhondaricul de deasupra trapezei. Stam pe scaune de nuiele, albite de ploi și soare și priveam culmile din jur, cum se orânduiesc constelațiile, cum creștea ori descreștea luna după un brad fantomatic. Mai mult tăceam decât vorbeam – ne miram, ne enigmatizam. Pustnicul suspina din când în când și spunea ceva din cartea Genezei ori dintr-un psalm despre cele văzute și nevăzute. În suspinul său era și dor și preamărire. Eu vedeam atunci totul poetic – cum am mai scris cândva –, el vedea teologic, gnoseologic, soteriologic. Vedea în duh. Visarion Coman era de altfel – am luat seama mai târziu – un înainte văzător, un părinte niptic, cum au fost sfinții pustiei, cum au fost (și-s pe cale de dispariție) câțiva athoniți. Atunci mi-a dat să citesc o carte grea: Dogmatica ortodoxă de Silvestru de Canev, vol. III, rămasă în biblioteca mea. Duhovnicul era un cititor pasionat și nu mi-a recomandat cartea întâmplător, ci în urma unor iscoditoare întrebări pe care i le adresam cu politețe și naivă îndrăzneală. Mai târziu mi-am dat seama că Pustnicul face parte dintr-o galerie de homme de lumiere, în care se prenumără Paisie Velicicovschi, Vasile de la Poiana Mărului, Paisie Olaru, Arsenie Boca, Arsenie Papacioc, Ilie Cleopa, Sofian Boghiu, Gherasim Putneanul, Iachint Unciuleac, Iustin Pârvu, Visarion Iogulescu – garda de onoare a Ortodoxiei eroice în lupta pentru restaurarea și îndumnezeirea omului, cum a subliniat cărturarul filocalic Dumitru Stăniloaie. După plecarea Pustnicului de la Sucevița pe ruinele de la Clocociov, peste un deceniu de fertilă slujire, nu l-am mai văzut niciodată. Oarecând, însoțind un grup de seminariști de la Suceava la mânăstirea olteană Bistrița, am întrebat de o călugăriță care tocmai trecea prin curte dacă e aici o stareță cu numele Mihaela Tamaș, cândva monahie la Sucevița. Era chiar ea! Mi-a spus că părintele Visarion este bolnav și că acum nu-i în zonă. M-am tot gândit că îi voi face o vizită, dar cum amânarea e pagubă, nu peste mult timp mi s-a spus că Pustnicul și-a încheiat călătoria terestră, în liniștea nopții dinspre 11 spre 12 aprilie 2002, la 81 de ani. Având din tinerețe darul lacrimilor, acum „Dumnezeu a dezlegat un duh al întristării” în care, luminos dintru început, a descoperit că „necazul” l-a orientat spre mănăstire și că „Dumnezeu te duce unde știe că este de folos”. Cu acest crez s-a întors din prizonieratul de un an și jumătate în Rusia, în 1944, dedicându-se monahismului după numai un an, alegând pentru noviciat mânăstirea Bogdana. Între Sucevița și culminațiile duhovniciei sale, până a fi recunoscut ca un adevărat „apostol al Olteniei”, părintele Visarion Coman a suferit rigorile Decretului 410 din 1959, fiind admis doar ca paznic al unui așezământ de lemn din preajma Ceahlăului. Slujind însă în taină liturghia, Securitatea i-a confecționat un dosar penal și i s-a ridicat uniforma monahală, dar pentru că avea plămânii bolnavi i s-a comutat internarea în temniță. A plecat la Buhuși, întreținut din banul modest al unor ucenițe – excluse din mănăstire –, lucrătoare la o fabrică de postav. Aici a locuit în niște case părăsite. În noaptea Crăciunului s-a rugat fără oprire pe un maldăr de paie primit de la un localnic, participând cu toată inima la smerenia Pruncului născut pe paiele staulului din Bethleem. Cinci ani a stat aici interiorizat, anonim, cunoscut doar ca meșter cojocar. Mult mai târziu, după plecarea sa, oamenii locului și-au dat seama că meșterul cojocar e călugăr cu dar preoțesc. În Oltenia, „duhovnicul cel cu barba mare”, în cei 25 de ani de osteneli, împreună cu harnica obște, a confirmat adevărul din proverbul: „Omul sfințește locul”. Mormântul său de la Clocociov „are o căldură dumnezeiască” (ca și sălașul de humă al seraficului duhovnic Arsenie Boca). Sfaturile și răspunsurile părintelui Visarion adunate sub titlurile Un chip al blândeții, părintele Visarion de la Cloccociov, Ed. Mitropolia Olteniei, 2003 și Părintele Visarion, duhovnicul de la mânăstirea Clocociov, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007, sunt o avere lucrătoare – un îndrumar pe cât de sintetic, pe atât de profund, „plasat între intelectualism și moralism”, reflex și „expresie palpabilă a sfințeniei personale”. Sfaturile sale îngăduitoare, venind întotdeauna din „blândețea și delicatețea care sunt fiicele dragostei și smereniei”, irizate și „de harisma înainte-vederii” – forjate în lecturi succesive din Mântuirea păcătoșilor – au conturat în Visarion Coman înainte de toate un caracter umanist creștin, pe șablonul marilor modele patristice. Smeritul său scaun de Spovedanie era tronul lui. Din acest scaun „se ruga, întreba, asculta, mișca conștiința omului, punea leacul potrivit pe fiece rană, dădea speranță și tămăduia”, sporind numărul celor salvați și, totodată, „mulțimea închinătorilor”. Harismatul de la Clocociov, mistuit doar de „răbdarea și dorința de a scăpa pe om de păcate”, un autentic „doctor iscusit de suflete” a avut – cum zice atât de exact Mihaela Stan (vezi medalionul Chip al blândeții… din care am citat) un suflet ca „un seif care adăpostea toate bucuriile și tristețile, neliniștile și împlinirile tuturor”. „Sub epitrahilul său găseai liniștea”. Împrospătându-și energiile prin vizite în Țara Sfântă, când slujea liturghia era ca „Moise pe muntele Sinai”, „o prezență dintr-o altă lume”… Extrasele de mai sus spun totul; nu-s metafore, „aramă sunătoare”, spectacol verbal, elucubrații – sunt mirări taborice. Iată lângă ce om am cheltuit ceasuri înfiorate în anii copilăriei! Nu am deprins duhovnicia mântuitoare de la Pustnicul de sub clopotele Suceviței. Nu mi-am însușit nici cumințenia, nici blândețea, nici pacea sa de fluture noptatic. Am deprins doar „meșteșugul liniștirii” (V. Andru), și „vorbirea în șoaptă” (H. Alexandrescu) din care cuvintele își iau înstelarea pentru a deveni Poesie.
Comentarii