Hoardele tătare instalate la est de Carpați atacau permanent Transilvania și Ungaria. Regii maghiari au fost nevoiți să întreprindă mai multe expediții împotriva tătarilor. Cea mai însemnată a avut loc la 1343, sub regele Ludovic cel Mare, când tătarii au fost înfrânți și siliți să se retragă peste Nistru. Pentru a putea apăra pe viitor Transilvania de incursiunile lor, acest rege a luat sub suzeranitatea sa teritoriile dintre Carpați și Siret, constituind aici – cu sprijinul populației autohtone românești – o „marcă” de apărare la Baia, unde a fost instalat la 1353 voievodul Dragoș din Maramureș.
Dependența lui Dragoș și a urmașilor lui de coroana maghiară a provocat nemulțumiri în rândul localnicilor. La 1359, voievodul Bogdan din Maramureș a trecut în Moldova și, ajutat de localnici, a alungat pe urmașii lui Dragoș, a respins mai multe atacuri ale regelui maghiar, reușind să întemeieze statul moldovean independent care se întindea până la Marea Neagră, înglobând și Cetate Albă. Bogdan I, aprig apărător al Ortodoxiei, sub a cărui domnie doi misionari franciscani au murit la Siret cu moarte de martiri, deoarece făceau prozelitism, a zidit o biserică trainică din piatră la Rădăuți, unde își aveau sediul primii mitropoliți ai Moldovei. Lui Bogdan i-a urmat fiul său Lațcu (1365-1375), care din motive politice a îngăduit la 1371 înființare unei episcopii catolice la Siret. Apoi, între 1375-1391 a urmat Petru Mușat, care a desăvârșit organizarea statală și a fixat capitala la Suceava. Pe lângă organizarea statală exista cu siguranță și o organizare bisericească. Primii ierarhi ai Moldovei și-au avut reședința la Rădăuți în Biserica Sf. Nicolae, ctitoria lui Bogdan. Scaunul episcopal de la Rădăuți este amintit în documentele vechi ca „Mitropolie”. Într-un pomelnic al Episcopiei Rădăuților sunt menționați următorii episcopi: Nicolae, Ștefan, Iosif, Meletie, Lavrentie, Grigorie, Sava și Ghelasie (primii patru au fost hirotoniți de mitropolitul Haliciului). Primul episcop de Rădăuți atestat documentar este Ioanichie, care la 25 aprilie 1472 este menționat în actul de danie al moșiei Ostrița. După stabilirea scaunului mitropolitan la Suceava, jurisdicția Episcopiei Rădăuților s-a restrâns la doar 50 de sate, situate în ținuturile Sucevei, Cernăuților, Hotinului și câteva părți din Galiția de jos, respectiv Pocuția. Mitropolia Moldovei a luat ființă în 1386, când Petru Mușat cerea patriarhului ecumenic recunoașterea lui Iosif ca mitropolit și a lui Meletie ca episcop. La 26 iulie 1401 patriarhul Matei recunoștea Mitropolia Moldovei și pe Iosif ca mitropolit. Reședința primului mitropolit al Moldovei a fost Biserica Mirăuți din Suceava, ctitorită, pe locul unei biserici mai vechi, de către Petru Mușat, acolo unde la 1415 au fost aduse moaștele Sf. Ioan cel Nou de la Cetatea Albă. La începutul secolului al XVII-lea capitala Moldovei a fost mutată de la Suceava la Iași, iar prin hrisovul voievodului Antonie Ruset de la 29 martie 1677 reședința mitropoliților Moldovei a fost așezată definitiv la Iași. Între cei mai de seamă mitropoliți ai Moldovei care și-au avut reședința la Suceava amintim pe Grigorie Roșca (1546-1551), la stăruința căruia s-a restaurat și pictat Voronețul și Probota; Gheorghe Movilă (1588-91; 1595-1605) care a ctitorit cu familia sa Sucevița și a sprijinit înființarea Episcopiei Hușilor în 1598; Anastasie Crimca (1608-1629) miniaturist, caligraf, ctitor al Dragomirnei și în 1619 fondator la Suceava al primului spital din țară; Varlaam (1632-1653), fondator al primei tipografii din Moldova în care au apărut cărți cu cuprins teologic în românește, a convocat în 1642 un Sinod la Iași, unde a fost cercetată Mărturisirea ortodoxă a lui Petru Movilă, a scris și tipări în 1643 Cazania românească precum și alte lucrări teologice, și Dosoftei (1671-1686) traducător de lucrări teologice și cărți de cult în limba română prin care a introdus definitiv limba română în cultul divin. Totodată, el este și primul poet național, versificând și tipărind Psaltirea în versuri (1673) precum și alte lucrări. Între anii 1435-1442 Moldova a fost împărțită între fii lui Alexandru cel Bun; Iliaș a domnit peste „Țara de sus”, cu scaunul la Suceava, iar Ștefan peste „Țara de jos” cu sediul la Roman, unde episcopia de acolo a fost transformată pentru scurt timp în mitropolie. Episcopia Rădăuților, deși a avut sub jurisdicție un teritoriu restrâns, a jucat un rol deosebit în istoria Moldovei. Episcopii de aici au avut o intensă activitate cărturărească, ei au copiat și tipărit o serie de cărți de cult, au înființat și susținut școli mănăstirești și episcopale, cea mai renumită fiind Academia de la Putna care a ajuns la o mare înflorire în timpul vestitului dascăl Vartolomeu Măzăreanu. În 1743-44, episcopul Varlaam a pus bazele unei tiparnițe la Rădăuți, unde a tipărit Catavasierul (1744), Ceaslovul și Antologhionul (1745). În 1747, episcopul Iacob Putneanul a înființat o școală pe lângă Episcopie și a tipărit un Liturghier slavo-român în 1745. Potrivit documentelor, pe scaunul episcopal de la Rădăuți sunt consemnați succesiv 34 de episcopi, adică de la Ioanichie și până la Dosoftei Herescu, când în 1782 statul austriac a mutat reședința episcopală la Cernăuți. Domnii români, imitând pe împărații bizantini, au ridicat timp de patru veacuri o seamă de mănăstiri și biserici pe care le-au înzestrat cu privilegii și danii bogate. Voievodul Dragoș a ctitorit o biserică de lemn la Volovăț, Bogdan I a ctitorit Biserica Sf. Nicolae din Rădăuți și schitul Bogdănești de lângă Baia, Petru Mușat a ridicat Biserica Sf. Treime din Siret (după tradiție atribuită lui Sas Vodă) și Mirăuți din Suceava, Alexandru cel Bun a ctitorit mănăstirile Humor, Moldovița, Bistrița, Sf. Vineri din Roman și altele, Ștefan cel Mare a ridicat mănăstirile Putna, Voroneț, Pătrăuți, Bădeuți etc. La fel au ctitorit locașuri sfinte și Bogdan cel Orb, Petru Rareș, Movileștii, Ștefan Tomșa, Vasile Lupu și mulți alți voievozi, boieri și ierarhi români. Totodată, voievozii români s-au arătat a fi îngăduitori cu celelalte confesiuni. La 1371, Lațcu Vodă înființa la Siret o episcopie catolică care a funcționat până în 1434. La 30 iulie 1401 Alexandru cel Bun hotăra printr-un hrisov înființarea episcopiei armene la Suceava, recunoscând pe episcopul Ohanes, iar la 1405-1413 a îngăduit înființarea episcopiei catolice la Baia pentru care a ridicat o biserică. În urma convenției din 7 mai 1775 și a tratatului din 25 februarie 1777, încheiat între Poarta otomană și Austria, partea de Nord a Moldovei, cu o populație majoritar românească, a fost smulsă din trupul ei și anexată la țările Imperiului habsburgic, primind la scurt timp numele de Bukowina. Noua stăpânire austriacă nu a găsit aici o organizare bisericească cu o jurisdicție teritorială care să se potrivească teritoriului anexat sub numele de Bucovina. Partea sudică era supusă în cele bisericești mitropolitului de Iași, iar partea nordică făcea parte din Episcopia Rădăuților care cuprindea și un număr de sate și dincolo de graniță, în părțile Dorohoiului și Hotinului. În 1781, la stăruința generalului Enzenberg, s-a făcut delimitarea teritorială între Episcopia Rădăuților și Mitropolia Moldovei. Episcopului de Rădăuți, Dosoftei Herescu (1749-1789), i s-a încredințat păstorirea întregii Bucovine. În 1782, Episcopia Rădăuților a fost scoasă de sub jurisdicția Mitropoliei Moldovei și mutată la Cernăuți, iar episcopul Dosoftei a fost numit „episcop exempt” (autonom) al Bucovinei. La 5 iulie 1783 Episcopia Bucovinei a fost supusă jurisdicțional Mitropoliei ortodoxe sârbe de la Karlowitz. Între 1781 și 1783 a avut loc inventarierea moșiilor mănăstirești și episcopale. Au fost înregistrate 10 mănăstiri și 13 schituri, cu 267 moșii. Proprietățile bisericești, rezultate din danii ale voievozilor, boierilor, ierarhilor și credincioșilor români timp de patru veacuri, alcătuiau pe atunci 2/3 din întreaga suprafață a Bucovinei. La 19 iunie 1783, prin voința împăratului Iosif al II-lea, s-a înființat Fondul religios greco-oriental al Bucovinei, care a fost constituit și reglementat definitiv prin Regulamentul duhovnicesc din 29 aprilie 1786, regulament după care s-au condus atât Biserica Ortodoxă din Bucovina, cât și Fondul ei bisericesc. În 1784 mănăstirile și schiturile, cu excepția a trei (Putna, Sucevița și Dragomirna), au fost desființate, iar averile acestora au fost comasate, alcătuind un Fond religios destinat exclusiv pentru întreținerea clerului și a școlilor confesionale. În 1786, s-a înființat la Suceava o Școală clericală care în 1790 a fost mutată la Cernăuți. Între 1775-1786 Bucovina a fost guvernată de o administrație militară sub comanda generalilor austrieci Spleny și Enzenberg. Între 1786-1861 Bucovina a fost contopită cu Galiția ca al 19-1ea cerc al acesteia, iar administrația militară a fost înlocuită cu una civilă galițiană controlată de guvernul de la Lemberg. Alipirea la Galiția a fost fatală pentru Biserica din Bucovina. Peste jumătate dintre proprietățile Bisericii au fost înstrăinate prin colonizări masive, exproprieri și vânzări, iar veniturile Fondului au fost deturnate spre alte scopuri. În locul episcopului Dosoftei (mort la 1789) împăratul l-a numit, contrar canoanelor Bisericii Ortodoxe, pe Daniil Vlahovici (1789-1822), un om aservit intereselor imperiale și străin de cauza românilor ortodocși. Între 1823-1834 a păstorit episcopul Isaia Baloșescu. El a reușit să înființeze în 1827 un Institut Teologic și în 1828 un Seminar clerical, toate pe cheltuiala Fondului bisericesc. Între 1835-1873 a păstorit episcopul Eugenie Hacman. El a introdus în 1843 un nou statut de organizare potrivit căruia numărul protoieriilor a crescut de la 6 la 12. În 1840 s-a înființat la Cernăuți o școală de cântăreți bisericești. Din păcate, școlile confesionale ortodoxe, cu predare în germană și polonă, deveniseră greu accesibile elevilor români. O altă problemă a fost propaganda uniată (greco-catolică) susținută chiar de statul austriac. De pildă, în 1856 un preot fanatic greco-catolic, rutean de origine, venit din Galiția, profitând de unele neînțelegeri dintre preoți, proprietarul moșiei și enoriași a reușit prin propagandă să dezbine pe românii ortodocși din satul Boian, convertindu-i la greco-catolicism, deznaționalizându-i. Între 1861-1918 Bucovina a existat ca Land de coroană cu titlul de Ducat, cu stemă și administrație proprie, bucurându-se de autonomie provincială. La 23 ianuarie 1873 Episcopia Bucovinei a fost ridicată la rangul de Mitropolie, având sub jurisdicție Episcopia Dalmației. Între 1874-1875 a păstorit mitropolitul Teofil Bendella, care a introdus în Eparhia sa scrierea cu litere latine și a mărit salariile clericilor. Între 1877-1879 a păstorit mitropolitul Teoctist Blajevici. În 1875 Institutul Teologic din Cernăuți a fost transformat în Facultate de Teologie care, împreună cu Facultatea de Drept și cea de Filosofie, au constituit Universitatea „Francisca Iosefina” din Cernăuți. Facultatea de Teologie din Cernăuți, întreținută pe cheltuiala Fondului, a fost renumită în toată lumea, atrăgând tineri din toate țările ortodoxe vecine. Între 1880-1895, mitropolitul Silvestru Morariu Andreievici, unul dintre cei mai mari ierarhi ai Bucovinei, a avut o bogată activitate pastorală și literară. El înființează revista „Candela”, publică lucrări, pune bazele unei tipografii și apără interesele Bisericii. Între 1896-1902 a păstorit mitropolitul Arcadie Ciupercovici. Între 1902-1924, mitropolitul Vladimir Repta, care fusese din 1898 episcop de Rădăuți, a păstorit în timpuri grele. Lui i-au urmat Nectarie Cotlarciuc (1924-1935), Visarion Puiu (1935-1940) și Tit Simedrea care, în urma pierderii părții de nord a Bucovinei, răpită de Uniunea Sovietică, și-au avut reședința la Suceava (1940-1945). În cei 144 de ani de stăpânire austriacă, structura preponderent românească de confesiune ortodoxă a populației din Bucovina s-a modificat și s-a alterat în așa măsură, încât s-a ajuns ca în prejma Primului Război Mondial să cuprindă 12 grupuri etnice diferite și 10 confesiuni. În timp ce partea nordică a Bucovinei a fost colonizată masiv cu ruteni din Galiția, mulți dintre românii bucovineni au fost nevoiți să emigreze în America pentru a scăpa de sărăcie. Acest amalgam de națiuni, limbi și confesiuni diferite este rezultatul politicii Curții vieneze, care a pus în practică dictonul roman „divide et impera”. Consecințele acestei politici de colonizare cu elemente alogene a Bucovinei nu au întârziat să apară și sunt simțite din plin și astăzi, mai ales asupra Bisericii neamului românesc. Pe de altă parte trebuie recunoscut faptul că administrația austriacă din Bucovina s-a remarcat prin disciplină, seriozitate și eficiență. Mărturie în acest sens sunt măsurătorile și hărțile cadastrale precise, statisticile amănunțite, o legislație clară care nu lăsa loc interpretărilor, structuri simple și eficiente precum și o administrare corectă a bunurilor. Încheind perioada austriacă a Fondului religios greco-oriental al Bucovinei, se poate afirma că bunurile acestuia au fost administrate corect și cu pricepere, mai ales în ultimii 25 de ani, ceea ce a făcut ca această instituție să ajungă la o stare înfloritoare în preajma Primului Război Mondial. Totodată, trebuie subliniat faptul că, datorită Fondului ei bisericesc, Biserica Ortodoxă din Bucovina s-a bucurat de o stare materială deosebită. La 28 noiembrie 1918 a avut loc unirea Bucovinei cu Regatul României. Între 1918-1940 Bucovina întreagă a fost parte a Regatului român, având scaunul mitropolitan la Cernăuți. Între 28 iunie 1940 și 1 iulie 1941 partea nordică a Bucovinei a fost ocupată de trupele bolșevice, iar în urma semnării armistițiului dintre România și U.R.S.S. din 12 sept. 1944 partea nordică a Bucovinei a fost „cedată” U.R.S.S., iar din august 1991 este înglobată la nou creatul stat ucrainean, unde funcționează o Eparhie ortodoxă ucraineană cu sediul la Cernăuți. Românii ortodocși din regiunea Cernăuți (partea nordică a Bucovinei), au fost supuși unui proces de deznaționalizare prin deportări masive în lagărele sovietice. Din păcate, în condițiile de astăzi din Ucraina, caracterul românesc al Bisericii Ortodoxe din partea nordică a Bucovinei se zbate între viață și moarte. Între 1945-1948 a păstorit în condiții foarte grele arhiereul Emilian Antal, care s-a străduit să apere interesele Mitropoliei și ale Fondului bisericesc în fața dictaturii comuniste, dar toate demersurile lui au fost zadarnice. În 1947 Mitropolia Bucovinei a fost transformată în Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților. Între 1948-50 a păstorit, ca arhiepiscop al Sucevei și Maramureșului, Sebastian Rusan. În 1948-49 patrimoniul Fondului bisericesc ortodox român al Bucovinei, care consta în 192.468 ha de pădure, precum și numeroase imobile, a fost confiscat abuziv de către statul comunist, iar în 1950 a fost desființată arbitrar și Arhiepiscopia Sucevei. Sub regimul totalitar comunist, activitatea Bisericii a fost restrânsă doar la serviciul divin în biserici, mulți preoți au fost persecutați și întemnițați, unele biserici au fost dărâmate, învățământul religios a fost interzis și înlocuit cu propaganda ateistă de factură bolșevică. După schimbările din 1989, Biserica și-a reluat activitatea ei misionară în școli, spitale, cămine de bătrâni și orfelinate. În anul 1991 a fost reactivată Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților, instituție bisericească încredințată spre păstorire actualului arhiepiscop Pimen Zainea care a reorganizat Eparhia, înființând un Seminar Teologic precum și câteva cămine pentru bătrâni și copii. În urma nenumăratelor demersuri înaintate de Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților pentru restituirea proprietăților confiscate, statul român a retrocedat cu greu aproximativ 16.000 ha de pădure, revenind câte 30 ha de fiecare parohie. În prezent, în baza Legii 247/2005, Eparhia Sucevei și Rădăuților cere reconstituirea dreptului de proprietate pentru întreaga suprafață deținută înainte de confiscare. De subliniat e faptul că în Bucovina nu au existat conflicte interconfesionale majore care să genereze ură sau violență. Bucovina este caracterizată de mulți cercetători ca un “model” de înțelegere și bună conviețuire între națiuni și confesiuni.
Comentarii