Primul semimaraton montan – Brașov Marathon

Este destul de greu să îmi găsesc cuvintele, acum după ce emoțiile și bucuria alergării s-au domolit încetișor și s-au sedimentat în suflet. Povestea mea de alergător montan începe cu un act de nebunie și inconștiență sau de curaj și cercetare interioară. Am alergat prima oară un maraton (montan) acum un an. Și nu oricare, ci Maraton Apuseni.

 

Fără experiență, fără un antrenament consecvent, bazat doar pe determinare, muncă brută și pe încredere oarbă în forțele proprii. A fost greu, dar l-am terminat. Și când am trecut atunci linia de sosire am trăit un sentiment imposibil de redat în cuvinte. Un vârtej de emoție, bucurie, oboseală, transpirație și iar bucurie, adrenalină care mă purtau pe deasupra tuturor…Timpul și alergările au trecut. Am făcut încet transferul către antrenamente și curse mai organizate, mai gândite în avans și oarecum planificate. După o pauză destul de lungă, iată-mă la linia de start a uneia dintre cele mai frumoase și mai bine organizate curse – Brașov Marathon, proba de semimaraton. De ce am ales proba de semi? Din mai multe motive. Primul ar fi oboseala genunchilor (am încercat o replică identică a distanțelor de la Marathon des Sables – competiția din deșertul Sahara, la care intenționez să particip pe viitor, în țară, în paralel cu conaționalii noștri care alergau deja în Sahara – nu mi-a ieșit, dar asta e o altă poveste). Apoi timpul: urma să alerg cu trei prieteni, bucovineni și ei ca și mine, care se înscriseseră tot la proba de semimaraton, și, imediat după cursă, în aceeași zi, ne porneam înapoi spre casă, în nordul țării. Nu în ultimul rând, curiozitatea: am alergat doar curse de tip maraton și tendința mea e de a alerga cât mai mult – deci, oare cum e să alergi mai puțin? Drumul a fost destul de lung, însă presărat cu povești și cu amintiri de la Maraton Retezat, la care participasem împreună cu doi dintre ocupanții mașinii: Bogdan Andriuc (Rădăuți) și Bogdan Horodincă (Rădăuți). Al treilea coechipier, Sandrinio Neagu (Suceava) era la prima alergare competițională și era destul de interesat și el de detalii. Vineri, în ziua premergătoare alergării, vremea de afară nu prevestea însă nimic bun. Ploua mărunt, cu vânt pe îndestulate și cerul plumburiu nu dădea niciun semn că s-ar pregăti de plecare. Cu toate acestea site-urile meteo ne „amenințau” cu vreme bună pentru ziua competiției. Oricum ar fi fost, trebuia să ne pregătim sufletește pentru un traseu dificil, cu noroi și destul de alunecos. Am ajuns în Hărman, la o gazdă minunată – doamna Teodora – pentru care avem doar cuvinte de laudă – ne-a primit pe toți, de parcă am fi fost copiii ei, cu o masă îmbelșugată și o cafea fierbinte. A urmat, ceva mai târziu, plimbarea clasică prin magazinul Decathlon și, mai pe seară, întâlnirea programată cu Radu Milea (unul dintre cei mai buni alergători montani români ai momentului), la zona North Face, de la parterul complexului Star din Brașov. Îl „știam” pe Radu de pe rețeaua de socializare Facebook, ca pe mulți alți alergători. Discuția liberă cu el a adus însă pentru mine un element de noutate, pe care merita să-l iau în seamă: programarea desfășurării cursei. Nu e vorba ca n-aș fi studiat cu atenție până acum profilurile curselor, discuțiile și poveștile despre traseele de alergare, însă acum era altceva. M-am hotărât, și-i mulțumesc lui Radu Milea pentru experiența împărtășită, să îmi propun targete de timp & distanță astfel încât să termin cursa într-un interval de timp rezonabil. Nu sunt „capră neagră”, sunt mai degrabă „urs” în ceea ce privește alergatul. Așadar, trei ore, pentru un semimaraton montan, mi s-a părut un target mulțumitor și realizabil. Poate puteam să încerc un timp mai scurt, însă nu cunoșteam traseul și nici nu voiam să forțez încheieturile genunchilor prea mult. Mi-am împărțit astfel kilometrii și timpul și mi-am notat reperele pe antebraț. Citisem undeva că se poate și așa…. Somnul a părut scurt, însă odihnitor. Noaptea se ridica leneșă de pe acoperișuri și de pe coama Tâmpei, lăsând să apară în urma sa un cer senin și limpede, cu un soare timid. Adrenalina pulsa în noi și începuse să îmi pară rău că nu m-am înscris la cursa de maraton. Am ajuns destul de repede în Piața Sfatului, se ridicau porțile gonflabile, lumea se încălzea cu o cafea, cu un stretching sau o alergare ușoară. Fotografii, priviri atente, în căutare de fețe cunoscute. Îl recunosc pe dl Stan Turcu, încă un băiat cu care m-am întâlnit la Maraton Retezat, apoi dintre organizatori, Silviu Bălan – care, ca un om meticulos ce este, se preocupa ca toate lucrurile să fie la locul lor. Mă întâlnesc și cu Andrei Gligor (un alt nume foarte cunoscut comunității de alergători montani și nu numai), schimbăm două-trei cuvinte, ne urăm „baftă!”, după care îl „răpesc” cei de la TV, pentru un interviu. Împărtășim, pe lângă plăcerea alergării și dorința și hotărârea de a participa la ediția de anul viitor la „Marathon des Sables”. Fețe cunoscute și necunoscute, zâmbitoare, au intrat în transă odată cu numărătoarea inversă… 3, 2, 1. Start! Traseul a început cu o urcare în serpentine, destul de permisivă ca pantă, însă eram prins într-un pluton destul de compact și viteza de deplasare era cea impusă de situație și nu cea așteptată. Am intrat în panică după doi km, când mi-am dat seama că ies din parametrii de timp și am reușit să ,,evadez”. Erau trei urcări, două pe potecă și cea de-a treia pe un traseu cu scări. Și greu și ușor. Văile te invitau la viteză și peisajele la pauze scurte, de contemplare. Povestea se poate lungi mult, însă în rezumat traseul a fost frumos, foarte bine semnalizat (mulțumesc Silviu Balan & Asociației „Clubul pentru Protecția Naturii și Turism” – CPNT Brașov), cu porțiuni noroioase, însă, din fericire, doar pe zonele de plat sau pantă ușoară. M-am gândit cu îngrijorare la Sandrinio, noul nostru (al grupului de bucovineni) partener de alergare, care avea în picioare pantofi de alergare cu talpă neprofilată. Alunecam eu cu Salomonii (încălțăminte specializată), ce să mai zic de el…. Urcările au fost grele, însă nu istovitoare și coborârile mi-au adus bucurie sufletului. Genunchii m-au lăsat în pace (unul din ei era oricum protejat de benzi kineto – le foloseam prima oară) și, până am ajuns la Treptele lui Gabony, aveam 10 minute avans față de timpul notat pe antebraț. Dar eram la „cireașa de pe tort” și a cam scos sufletul din mine. A fost dificil, însă nu a fost totuși așa de greu cum mă așteptam. Surpriza a venit pe ultima coborâre, când Endomondo m-a anunțat că făcusem 21 km și totuși mai era încă ceva drum până la linia de sosire. Mă încadrasem bine în timp, însă distanța era puțin mai mare… La intrarea în orașul propriu-zis, chiar cu câțiva pași înainte de coborârea pe primele scări, era arborat și Tricolorul. Buzele mele au poposit o secundă pe pânza drapelului. A fost plusul de energie de care am mai avut nevoie ca să închei proba de semimaraton cu un sprint, pe ultima linie dreaptă: 2:59:54 timp oficial. Cu medalia de finisher la gât, mi-am salutat susținătorii – Ionuț (cumnatul) și soția sa Mihaela, nepoata Ecaterina și tatăl Mihaelei. Pe tot parcursul cursei am fost susținut pe linie telefonică de soția mea, Lili, căreia îi mai mulțumesc și pe această cale pentru suport (era „on-line” când am trecut linia de sosire). Mă felicită și Andrei Grigoroae, organizatorul concursului de alergare montană „Bate Toaca” (de pe Ceahlău), pentru care eram „primul înscris” (sunt primul pe lista de înscrieri la ediția din acest an). Bucuria este maximă, emoțiile profunde ca la primul maraton, endorfinele joacă o horă moldovenească în mine… O mare bucurie venea și din faptul că mă încadrasem în targetul propus și că am realizat că pot alerga și altfel decât la inspirație și pură dedicare. Pe lângă toate lucrurile noi care mi s-au întâmplat și de care m-am bucurat cu măsura cuvenită, am făcut ceva ce nu mai făcusem până atunci, la nicio cursă: i-am așteptat, încurajat, felicitat și aplaudat pe ceilalți participanți la probele de la Brașov Marathon, care ajungeau unul câte unul la linia de sosire (cel puțin o parte din ei, căci drumul spre casă era lung și ne aștepta). Știu cum m-am simțit eu, la Maraton Apuseni, când am fost primit la sosire ca un campion, deși eram printre cei care încheiau competiția, foarte departe de plutonul fruntaș. Atât de mult m-a îmbogățit sufletește această nouă experiență încât am decis ca de acum înainte, la fiecare competiție, să fac acest lucru. Astfel, prima mea experiență competițională a anului 2014 – Brașov Marathon – a fost una foarte frumoasă și foarte bine organizată. Mă bucur că am avut posibilitatea să particip și să-mi îmbogățesc experiența de alergător montan cu o competiție de excepție. Și mulțumesc și voluntarilor pentru implicare și susținere! Anul viitor voi pleca din Piața Sfatului în proba de maraton. Parole d‘honneur! TANDIN NICOLAE CERNICA