De vorbă cu muzicianul Bondy Stenzler

La ediția din 1968 a Festivalului artei studențești, desfășurat la Iași, se remarca și formația vocal-instrumentală ,,Roșu și Negru”. Presa vremii găsea cuvinte de laudă și pentru bateristul formației, Bondy Stenzler, care avea să devină o stea a acelor timpuri. Viața lui s-a consumat în mare parte în luminile rampei. Acum privește din afara lor și este un bun povestitor.

 

Bondy Stenzler are vârsta de 68 de ani și locuiește în Israel de 38 de ani. De locul în care s-a născut și a trăit aproximativ 30 de ani îl leagă însă cele mai profunde amintiri, care se conturează și mai pregnant cu cât înaintează în vârstă – Rădăuțiul, această roată a norocului, cum am numit-o cândva. „Se vorbea idiș pe stradă fără nicio problemă, se vorbea de la un geam la altul, ori evreii se strigau de pe o parte pe alta a străzii” ,,M-am născut pe strada Ștefan cel Mare din Rădăuți. Se intra printr-o boltă, acolo locuia și doctorul Brener. După doi ani, ne-am mutat lângă Grădina de Tir. Aveam o copilărie fericită, ne jucam în grădină. Aruncam o sticluță golită de penicilină, legată cu ață de copac, și cu praștia încercam să o țintim. Năzbâtii, năzbâtii. Era un joc avansat în acele vremuri. În grădina de acasă aveam agrișe, pere, vișine. Când mergeam la lunca de la Volovăț, luam o papiotă cu ață, un dop de plută, o cutie goală de la crema de pantofi, puneam viermi de la gunoi, luam un bold din croitoria tatei și mergeam la pescuit”, povestește Bondy Stenzler, recompunând nostalgic imaginea de altă dată a Rădăuțiului. ,,Pe strada Ștefan cel Mare, până în capăt la parc, erau foarte multe familii de evrei, se vorbea idiș pe stradă fără nicio problemă, se vorbea de la un geam la altul ori se strigau de pe o parte sau alta a străzii. Erau figuri proeminente în peisajul rădăuțean sau în cadrul populației evreiești”, își amintește cu un fel de bucurie amestecată cu tristețe. Așa e aluatul în care se dospește viața, cu lacrimă și zâmbet. Lacrimile evreilor deportați în Transnistria i-au rămas în minte prin povestirile mamei și ale tatălui. Nu și-a cunoscut niciun bunic, din familia tatălui numai patru din cei nouă frați au rămas în viață. Un frate, pe care de asemenea nu l-a cunoscut, a murit de foame la doar șapte ani în înspăimântătoarea Transnistrie. ,,Auzeam cântece dureroase din perioada respectivă, în limba idiș”, spune Bondy, păstrând în inimă cuvintele mamei poate greu de tălmăcit în limbajul libertății de azi. Pentru că dramele care au fost nu pot fi consumate în zeci sau sute de cărți, în mii de fișiere documentare sau în colbul adunat pe dosarele arhivelor. Pentru tragedii nu se poate bate din palme, răsplătindu-se astfel dinamica discursului pe care îl are vreun vorbitor talentat( adesea politician), îmbrăcat la patru ace. Morțile nu pot fi (sau nu ar trebui să fie) monede de schimb pentru celebritatea oamenilor de cultură. Pare cumva un asasinat mai blând, pliat peste alt asasinat atroce.  „La Restaurantul Nordic, considerat restaurant de lux, lumea plătea biletul ca să asculte orchestra” La vârsta de 6 ani, Bondy a început să învețe vioara la Casa Pionierilor din Rădăuți și mai târziu a început să cânte cu frații Băncescu. Prietenia cu ei – Kerci (Mircea) și Mamucă (Dragoș) avea să dureze întreaga viață. Deși stabilit în Israel, a continuat să vină în fiecare an la Rădăuți pentru a-și vedea tatăl, care a murit în anul 2008, la vârsta de 99 de ani. ,,Mă revedeam cu Dragoș Băncescu, discuțiile cu el au fost întotdeauna interesante. Este setos de cultură, citit, cultivat, are cunoștințe largi în domeniul istoriei, filologiei. Vorbeam despre populația Rădăuțiului – evrei, germani. Era captivant. Cu Mircea m-am întâlnit de puține ori când am revenit la Rădăuți, dar înainte de a pleca definitiv, cu frații Băncescu, cu Pufi și solista Lidia Andronescu am făcut un turneu cu orchestra Nordic (1973) la Cernăuți. Cântam cu frații Băncescu și Pufi Bărbieru la Restaurantul Nordic, considerat restaurant de lux. Lumea plătea biletul (25 de lei) ca să asculte orchestra”, rememorează Bondy Stenzler timpurile apuse. Prietenii de care ar vrea să amintească sunt mulți. Se oprește cu tandrețe asupra unui bun prieten – Dori Fraenkel, electronist de meserie și pianist talentat, căruia i-a deschis o pagină in memoriam pe Facebook. Bondy Stenzler a absolvit Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din București. S-a căsătorit cu Sidi Bărbieru în anul 2004. Suntem în anul 2014. Bondy Stenzler locuiește în Kfar Saba, Israel. Vara aceasta va veni din nou la Rădăuți. Atunci poate vom avea ocazia să povestim din nou vrute și nevrute, cu dragoste pentru memoria celor ce-au fost.