„A murit Enghidu, prietenul meu, care ucise cu mine leii”

Cu o oră înainte de slujba funerară destinată colegului nostru Mugur Geo, ziarist la „Crai nou” Suceava, laureat al Premiului Uniunii Ziariștilor Profesioniști și autor al unei plachete cu articole dedicate prietenului Florin Hău, arheolog, fost director al Muzeului Bucovinei, prieten plecat prea devreme cum el însuși, la un an de la această plecare, ne părăsea înainte de vreme, am răspuns invitației călduroase a prof. Corina Ignat, un nume care a lăsat urme în cultura suceveană, și am participat la vernisajul expoziției „Din lumea adâncurilor”, deschisă în perioada 17 aprilie-17 mai 2014, la Muzeul de Științele Naturii Suceava, componentă de prestigiu a Muzeului Bucovinei.

 

Expoziția cuprinde (și vă îndemn să o vizitați neapărat) fălci de rechin din diferite specii, crabi, stele de mare, gasteropode exotice, aparținând colecționarului Marco Zuffa, din care unele vor rămâne, prin nobilul gest al donației, în zestrea muzeului sucevean. Nu voi povesti acum despre splendorile lumii din adâncuri aduse la Suceava de pasiunea italianului Marco Zuffa și evidențiate participanților la vernisaj de curatorul expoziției, Corina Ignat, prietena lui Marco Zuffa și a soției sale, Iuliana Nechita, restaurator la laboratorul zonal, de dr. Ion Mareș, director al Muzeului Bucovinei, și de Angela Anea, șefa Muzeului de Științele Naturii, întrucât nimic în acest caz, nici chiar cuvântul inspirat, nu poate înlocui bucuria de a le privi pe îndelete. Ci despre versul lui Nichita Stănescu, vers care mi-a sunat în memorie acoperind sonor cerul amiezii acelei zile de 17 aprilie 2014, mottou al răscolitorului său poem, din „Dreptul la timp”, „Enghidu”, decupat din faimoasa, străvechea epopee „Ghilgameș”: „A murit Enghidu, prietenul meu, care ucise cu mine leii”. Nu știu dacă Marco Zuffa a auzit de Nichita Stănescu și de acest poem al său, care îl fascina pe profesorul meu de italiană de la Universitatea București, Bruno Mazzoni, ajuns cunoscut traducător, Doctor Honoris Causa al Universității din București și premiat de Președintele Republicii Italiene pentru activitatea de traducător (2005), profesor de limba română și chiar decan al Facultății de Limbi Străine din cadrul Universității din Pisa. Dar cu siguranță îi va căuta versiunea italiană și va înțelege ce am simțit când întrebându-l de rădăcinile pasiune sale născute într-un oraș fără deschidere la mare, mi-a vorbit despre neuitatul său prieten, Luciano Bertolini, răpus de o necruțătoare leucemie, în anul 2005, la doar 51 de ani. O natură generoasă, care chiar cu o săptămână înainte de a muri a primit medalia de aur (conferită celor care au atins numărul de 50 de donări) din partea Asociației Donatorilor de Sânge din Italia, marcată de pasiunea pentru lumea mărilor și a oceanelor, pasiune care acum se regăsește în exponatele sale de la Muzeul de Preistorie „Luigi Donini” din San Lazzaro. O pasiune care nu s-a cantonat la lumea adâncurilor, ci a cuprins și mineralogia. Îi spun că probabil, odinioară, Rarăul a fost un fund de mare. Surâde, o parte din colecția de minerale a lui Luciano provine din România. De altminteri, România a intrat în orizontul său de interes grație neuitatului prieten, pe vremea când nici nu visa că doamna visurilor și vieții sale va fi o româncă. O româncă din Suceava! Scria, își aduce aminte privind spre trecut ca spre o lume a miracolelor, a semnat în culegeri științifice articole despre rechini, a fost un desenator naturalist de excepție. Mă uit la osatura uriașă a unui bot de rechin. Ar putea să înhațe și să păstreze în rama sa ca de cremene un om. Mai mult, o amintire, o poveste despre un om care, cum spune Horațiu, nu a murit cu totul. Mai mult decât un colecționar, Marco Zuffa este un om, grație căruia prietenul său Luciano Bertolini, Enghidu al lui Ghilgameș și al poetului român Nichita Stănescu, continuă să trăiască. La Biserica „Sfânta Înviere” Suceava se aud clopotele șoptind, răsunând. Și țipătul lăuntric al lui Nichita Stănescu, al lui Ghilgameș, al prietenilor pentru prietenii lor prea devreme plecați, niciodată cu totul plecați: „,A murit Enghidu, prietenul meu, care ucise cu mine leii”.