„Propaganda vremii îi prezenta pe americani drept imperialiști veroși, care aruncă din avioane stilouri cu explozibil, menite să mutileze copiii”

Interviu cu SORIN TRELEA, profesor doctor în biologie, maestru al sportului la planorism
 

Sorin Trelea

– Ați împlinit anul trecut 45 de ani de zbor. Care este sentimentul pe care îl aveți când vă amintiți de începuturi? – Niciodată, până acum, la 45 de ani de zbor, nu am cugetat mai mult la începuturi și, în egală măsură, la sfârșit. După cum observați, începuturile sunt multiple, iar sfârșitul este unic… Prima tentație ar fi să răspund pășunist „zborul, visul de aur al omenirii, bla, bla”; în realitate, contactul meu cu foșnetul suav al aripii de înger – expresia îmi aparține – a fost infinit mai prozaic. În vara anului 1957, aflându-mă la scăldat pe malul Bahluiului, la Podul Iloaiei – unde m-am născut – împreună cu o ceată de copii din mahala, deodată, Ionuț a strigat îngrozit: americanii! Am urcat în fugă malul abrupt, goi pușcă, și ce să vezi: minune cerească! Undeva, departe, pe pășunea satului, vag profilate, se zăreau două planoare galbene, aterizate parcă din altă lume. În acei ani mașinile erau extrem de rare, iar aeroplanele puteau fi văzute doar la cinematograf. Propaganda vremii îi prezenta pe americani drept imperialiști veroși, care aruncă din avioane stilouri cu explozibil, menite să mutileze copiii. Curiozitatea noastră a fost infinit mai puternică decât propaganda comunistă, drept pentru care am rupt-o la fugă spre cele două planoare. Piloții aveau căști de piele, erau prietenoși și totul ni se părea ireal. Când au mai aterizat și două avioane, care i-a remorcat spre Iași, deja jumătate de sat era adunată pe câmp. Peste timp, în 1968, elev de liceu fiind, m-am înscris la planorism, la Aeroclubul „Moldova” Iași, avându-l ca prim instructor de zbor pe regretatul Gheorghe Gîlcă. Și așa, până astăzi s-au adunat peste 2600 de ore de zbor cu planorul și câteva sute cu avionul. Acestea au fost începuturile. Sfârșitul…, ei bine, sfârșitul va fi decis de medici sau de Cel care, se pare, are decizia definitivă. „Deși am iubit cu ardoare Iașul, Rădăuțiul a fost și rămâne mereu «acasă»” – Cum ați caracteriza viața petrecută aici, la Rădăuți? A fost pe măsura așteptărilor unui absolvent de facultate ieșeană, originar totodată din Iași? – Bucovina și cariera didactică, ambele, au fost alegerea mea. Rădăuțiul s-a nimerit să fie locul unde, iată, mi-am consumat 38 de ani din viață. Am evitat să spun că mi-am „petrecut” acești ani, pentru că viața în Rădăuți, ca de altfel oriunde, nu a fost o permanentă petrecere și ar fi fost plicticos să mă fi aflat într-o continuă petrecere. Aici am legat trainice prietenii, aici s-au născut copiii mei, de aici am plecat mereu în nenumărate expediții, la campionatele și cantonamentele de zbor, cu mereu devastatoarea dorință de a reveni. Deși am iubit cu ardoare Iașul, Rădăuțiul a fost și rămâne mereu „acasă”. Cunosc oameni cărora micul nostru orășel li s-a părut un univers mult prea strâmt, meschin pentru anvergura personalității lor. Nimeni și nimic nu m-a oprit să visez, să iubesc, să sper, să zbor, să devin maestru al sportului, doctor în biologie, cercetător științific la un centru al Academiei Române, cu sediul în Rădăuți. De-a lungul anilor, după puterile mele, am făcut pentru orașul nostru câte ceva, cum ar fi două congrese științifice, expoziții de fotografie, expoziții de pictură, aviație privată, două mitinguri aviatice, o lucrare de doctorat despre ornitofauna zonei. Mă amuză calificativul unor nativi rădăuțeni, care ne numesc venetici pe noi, cei veniți de aiurea, singurul lor merit fiind acela că au făcut efortul… să se nască în Rădăuți. „Consider că este un mare lux darul comunicării” – Care este cea mai importantă persoană din viața dumneavoastră? – „Persoana cea mai importantă…” pentru mine are un chip colectiv. Neavând frați și nici surori am trăit prin amici și cei doi prieteni de până acum. Sunt mulți oameni de care, într-un fel sau altul, mi-am legat existența, îndeosebi oamenii cu care am împărțit deliciile pasiunilor mele: zborul, expedițiile pe munte și ape, fotografia, muzica simfonică, ornitologia, taclaua amicală. Legăturile cele mai durabile le datorez zborului, dar, în egală măsură, și cele mai dureroase lovituri atunci când aripile unui aviator se frâng în cutezanța lui de a-și depăși condiția terestră. Consider că este un mare lux darul comunicării, să poți spune unui om tot ce ai pe suflet și să poți fi martorul delicateții acestuia de-a te asculta în tăcere. „Mi-aș fi dorit șase luni într-o expediție antarctică” – Care este lucrul pe care ați fi vrut să-l faceți și nu l-ați făcut? – Sunt o sumedenie de lucruri pe care aș fi dorit să le făptuiesc dar… Mi-aș fi dorit un zbor în Cosmos, o săptămână la bordul unui submarin, o lună la bordul unui portavion, șase luni într-o expediție antarctică, o seară la una din ședințele redacționale ale „Vieții românești” prezidată de Garabet Ibrăileanu, o plimbare într-o noapte ieșeană potopită de mireasma liliacului, alături de Topârceanu. Cred că drag mi-ar fi fost să mă pot ocupa pe săturate de etologie, să urmăresc ore și nesfârșite zile comportamentul animalelor de la gâze la păsări. „Să mă bucur, nu să mimez” – Care este prioritatea în acest moment? – Am ajuns la vârsta la care mereu aud că prioritatea numărul unu este sănătatea. Poate fi un obiectiv din multe altele, deși nu este de neglijat. Prioritar cu adevărat pentru mine este să-mi păstrez nealterată capacitatea de-a trăi fiecare zi ca și cum ar fi prima. Să mă bucur, nu să mimez, de faptul că pot umbla singur, că pot duce un pahar la gură fără ajutor, că pot asculta cântecul păsărilor, că pot simți în nări aromele sevelor răscolite ale primăverii, că mă pot extazia de talia, profilul și mersul de regină ale unei tinere fete, că pot desprinde din cătușele gravitației un aparat de zbor. Toate acestea sunt tot atâtea priorități pentru care lupt zilnic. „Credința, consider eu, este o chestiune intimă și discretă” – Ce înseamnă pentru dumneavoastră Dumnezeu? – Dificilă și delicată întrebare. Ar fi simplu și pe placul tuturor să afirm că eu cred și nu cercetez, numai că natura meseriei mă determină să fiu nesuferit pentru unii. Am multe îndoieli și întrebări, oscilând între Einstein și părintele Nicolae Steinhardt. Bunăoară, marele fizician afirmă că nu crede că Dumnezeu contabilizează toate micile noastre potlogării, aplicându-ne ulterior metoda de pedeapsă și recompensă. Consideră că Dumnezeu are treburi infinit mai importante de făcut. Marele trăitor, părintele Steinhardt, ne îndeamnă Să-l căutăm mereu pe Dumnezeu, care nu este în afară ci în noi. Și unul, și celălalt ne îndeamnă să iubim, să respectăm, să ajutăm. Credința, consider eu, este o chestiune intimă și discretă, de aceea mă irită manifestările masochiste. Mai am o problemă. Sunt de părere că preotul ar trebui să fie un telegraf între mine și Dumnezeu. Când se transformă în casier, scuze, mă lipsesc! – Ce întrebare mi-ați adresa dacă rolurile ar fi inverse? – Ce să te întreb, Mălina Anițoaei, decât: când scoți cartea pe care ne-ai promis-o de atâta vreme? Consemnează MĂLINA ANIȚOAEI

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: