„O viață sub cinci dictaturi”

Pensionarul Gheorghe Mocanu, din Câmpulung Moldovenesc, va păși în curând în al VIII-lea deceniu de viață. S-a născut la 20 aprilie 1934 în Dolhești, Suceava, păstrând și acum graiul dulce și sfătos al locurilor de baștină.

 

Pentru evenimentul ce se apropie, dar și pentru urmași, și-a scris o amplă autobiografie (de fapt a înregistrat-o pe un CD, căci are mari probleme cu vederea) pe care a intitulat-o ,,O viață sub cinci dictaturi”. Prima este cea a lui Carol al II-lea, în vremea căruia și-a trăit și prima copilărie. Pe celelalte vă las pe dvs. să le ghiciți. Dl Gh. Mocanu a fost și mai este o personalitate marcantă a Câmpulungului Moldovenesc, unde a fost repartizat după terminarea studiilor de specialitate și unde și-a întemeiat o familie. Îi dau dreptul la această apreciere funcțiile pe care le-a avut de-a lungul anilor (șef serviciu buget finanțe apoi secretar al Sfatului Raional Câmpulung, șef al Oficiului de Muncă și Ocrotiri Sociale pentru zonele Câmpulung, Vatra Dornei și Gura Humorului, director al filialei Băncii Naționale, acum Banca Comercială, funcție din care s-a și pensionat). Îi dau însă dreptul la aprecierea de ,,personalitate marcantă” și calitățile sale profesionale și umane. Prin realizările obținute, peste tot unde s-a aflat, Gh. Mocanu a confirmat încă odată zicala că ,,omul sfințește locul”. Caracter puternic, bătăios, știind ce vrea, corect (numit de unii ,,incoruptibilul”), omul nostru a reușit să-și impună punctul de vedere pretutindeni, chiar în împrejurări mai grele, obținând pentru sectoarele pe care le-a condus multe din cele ce le-au dat dreptul să se situeze printre cele mai bune în domeniul lor. Născut într-o familie de gospodari cu dare de mână (mama sa deținând și o prăvălie), a fost socotit de unii ca fiind sămânță de exploatator. A avut însă norocul că tatăl său a fost ceferist, ceea ce dădea bine la dosarul personal, aspect care, adăugându-se la calitățile sale profesionale și firea sa dârză, l-a ajutat să fie propulsat în structurile de conducere ale raionului și mai târziu ale orașului, răspunzând îndeobște de problemele economice. Aceasta i-a înlesnit intervenția, de cele mai multe ori benefică, în investițiile ce s-au făcut în zonă, fie că a fost vorba de electrificarea satelor, de construirea de școli, cămine culturale, dispensare, drumuri și poduri, fie că avem în vedere dezvoltarea industrială a orașului, în toate aflându-se și o părticică din eforturile lui Gheorghe Mocanu. Nu întotdeauna avea la dispoziție și fondurile necesare. De exemplu: aflând, de la directorul școlii din satul Brodina de Sus, înv. Perci, că școala funcționează într-o clădire necorespunzătoare, s-a zbătut, împreună cu președintele de atunci al Sfatului Raional Câmpulung, Traian Piticari, să le construiască sătenilor din îndepărtata așezare o școală nouă. S-a ocupat de ea cu ambiția de a le face nu o școală oarecare, ci una de cărămidă. La Câmpulung începuse procurarea de materiale pentru noua casă de cultură, dar construcția fusese amânată. S-au obținut de aici 300.000 cărămizi. Dar cum să ajungă la Brodina, nevătămate, pe drumurile anevoioase, mai mult poteci de munte care făceau legătura cu această zonă? A apelat mai întâi la salariații Sfatului Raional și apoi – prin stația locală de radioficare – și la alți cetățeni ai orașului, care au încărcat cărămida, iar unii au și însoțit transportul până la destinație, cu mijloacele de transport obținute tot prin bunăvoință. ,,Ceea ce vreau să subliniez, spune Gh. Mocanu, este dragostea cu care voluntarii au participat la această acțiune în folosul semenilor lor și faptul că nu s-a deteriorat și nu s-a sustras nicio cărămidă”. E greu să extragi dintr-o înregistrare de peste șase ore tot ce a trăit acest om în opt decenii de viață, vremurile pe care le-a parcurs, trăirile care nu se referă doar la viața sa personală, ci și a generațiilor cu care a fost contemporan. Povestitorul pomenește și multe nume de oameni cu care a colaborat și de care își amintește cu respect. M-a rugat să nu-i uit pe jurista instituției, Victoria Vertan, care cu pricepere și conștiinciozitate veghea la respectarea legilor în treburile publice, pe inspectorul școlar Alexandru Vasilescu, care peste ani a ajuns primul rector al Institutului de Învățământ Superior din Suceava, pe inspectorul școlar Gicu Noapteș, pe medicul veterinar Ion Strugaru, pe șeful serviciului de contabilitate unică Aurel Ignătescu și pe contabilul Victor Orendovici, pe ing. Lungu Grigore, șeful Secției de Drumuri, pe soții Gălan, pe Gheorghe Nedelcu, Constantin Humelnicu și alții cu care a lucrat la Bancă – oameni care nu mai sunt printre noi, dar care nu merită să fie uitați. Prin responsabilitățile pe care le-a avut, Gh. Mocanu s-a confruntat și cu alte probleme, unele de amintit și aici. Ca tânăr șef al serviciului financiar, avea ca subaltern pe Gv. P., foarte bun profesionist, dar tot atât de bun prieten cu paharul. Când acesta avea mai multe stacane la bord, începea să înjure regimul, ceea ce nu putea rămâne fără urmări. De aceea, într-o zi au venit organele de ordine să-l aresteze. Era pe teren, ,,nu se știe unde”, le-a spus șeful. ,,Când vine, să ne anunțați!” Dar șeful ,,a uitat”. Au revenit. I-a văzut din timp și l-au ascuns pe bădia – cum îi spuneau – într-un dulap fără rafturi. Și tot așa până ce a reușit să-l interneze într-un centru de dezalcoolizare, unde oricum era mai bine și mai cu folos decât în altă parte. Secretarul Sfatului răspundea și de culte. Într-o zi, funcționarul care se ocupa de aceste probleme îi aduce o reclamație împotriva unui preot de la Moldova Sulița, care își încheiase o predică cu ,,trăiască regele”. Imprudența părintelui putea avea urmări nedorite. Dar Gh. Mocanu, având încredere în subalternul său, i-a spus acestuia să ardă reclamația și astfel respectivul slujitor al bisericii a scăpat de necazuri. Înregistrarea făcută de Gh. Mocanu este o istorie vie a unor vremuri, care poate peste ani va fi de folos vreunui cercetător zelos al locurilor, pentru documentare. Dar, mai ales, va servi urmașilor să cunoască mai bine viața acestui om, care prin faptele lui nu merită a fi uitat. Încheierea acestei ample (auto)biografii cuprinde însă și amărăciunea firească a omului care vede dărâmându-se munca sa și a generațiilor sale (industria înfloritoare a acestor locuri și nu numai s-a decimat, unele clădiri ale instituțiilor socio-culturale s-au distrus și nu se mai recondiționează din lipsă de bani…, ,,dar nici noi nu am avut întotdeauna la dispoziție fonduri pentru ceea ce ne-am dorit să realizăm, dar ne-am gândit mai puțin la buzunarul propriu și mai mult la cei mulți care aveau nevoie de ajutorul nostru”…). Și-ar fi dorit să vadă reconstruită Cabana Deia și zonele din apropiere, loc de atracție pentru turiști, dar și de agrement pentru localnici. Îi pare rău că nu a putut deschide o casă memorială în amintirea talentatului sculptor în lemn Ioan Haralambie Sîrghie, unul dintre respectații dascăli ai Școlii de Arte și Meserii din localitate. Dar câte gânduri n-a mai avut și pe care nu le mai poate transpune acum în fapte… Are însă speranța că o vor face generațiile ce urmează după noi, care poate vor înțelege că omul nu trebuie să trăiască numai pentru sine, ci și pentru semeni. El oricum are mulțumirea că, deși a trecut prin multe până acum și viața nu i-a fost ușoară, lasă ceva în urma sa.