Cei doi nu-și propuneau doar să facă baie de mulțime, în aplauze, scandări și urale, ci să și surprindă (vorba vine, căci de „surprizele” acestea se ocupau serviciile) aspecte negative pe care nu ezitau să le impute celor vizitați. Fără îndoială că și acesta este apanajul unui conducător, deși aceste situații nu păreau a fi ușor de înțeles de „popor” câtă vreme se făceau mari eforturi și sacrificii pentru a le organiza o primire cât mai pe placul lor. Alexandru Toma, coleg cu noi după revoluție la acest ziar, martor al unor asemenea momente, își amintește că observațiile critice făcute de Nicolae erau cel mai adesea întemeiate, tonul criticilor sale fiind însă aspru și nu vehement. El se bizuia pe datele ce-i fuseseră puse la dispoziție înainte de vizită și era greu de contrazis, dacă ar fi îndrăznit cineva să o facă. Vehementă și dură era Elena, care se bizuia mai degrabă, pare-se, pe flerul său de „om căruia nu-i scapă nimic”. „Așa s-a întâmplat, își amintește Alexandru Toma, la ultima vizită la Suceava, cea din septembrie 1989. Veneau de la Botoșani și vizitaseră la noi Rulmentul și Integrata. După mitingul din fața Casei Culturii a urmat ședința de birou a comitetului județean de partid. El a criticat, dar a și lăudat. La critică se adăugau vorbele aspre ale ei; la laudă, ea tot bombănea și contesta. La sfârșitul ședinței m-am retras spre ieșire și, când au trecut pe lângă mine, am auzit-o cu urechile mele acuzându-l pe Stoica, primul secretar: «Ți-am zis că ăsta nu-i în stare de nimic! Ți-am zis să-l dai afară mai demult!». La nicio lună după vizită, Stoica a fost schimbat, el și alții. Dar tot ea a fost la originea debarcării mai înainte a lui Alexandru Iliescu, alt prim-secretar al Sucevei. Când s-a dezvelit statuia lui Ștefan cel Mare, ei nu i s-a înmânat medalia comemorativă. Se confecționase numai una, placată cu vreo 2 grame de aur. După ce a primit-o Ceaușescu, ea l-a întrebat pe primul secretar: «Da’ mie nu-mi dai?!». Asta l-a costat pe Iliescu funcția…”. Că este opera Elenei Ceaușescu demiterea lui Stoica, este până la urmă mai puțin important, doar atât cât să demonstreze răutatea „tovarășei”. Plecarea acestuia de la Suceava a fost benefică – era un mic zbir – și din perspectiva deschisă trei luni mai târziu, când izbucnea Revoluția. Cu un Stoica prim-secretar, la Suceava era vărsare de sânge… Fotografia pusă la dispoziție de Dumitru Vințilă, niciodată publicată și bine ascunsă, o surprinde pe Elena Ceaușescu în acea ultimă vizită la Suceava… Ca și pe Nicolae Ceaușescu surprins în aceeași vizită, aflat la Dumbrăveni, de „cavalcada” unui puști, care-i trece în fugă prin față sub privirile îngrijorat/stupefiate ale primului secretar Stoica.
Comentarii