Sammuel Frenkel (1890-1973)

Motto: „Sic transit gloria mundi” (Așa a trecut gloria lumii)

 

Mărturisesc că evocarea persoanei și personalității lui Sammuel Frenkel are la bază lungile discuții avute cu cel care a rămas în amintirea celor care l-au cunoscut ca model de comportament, de cinste și de cumpătare, datorate atât bunei creșteri în familie, cât și dobândirii unei vaste culturi umaniste, prin învățătură și lecturi îndelungate. Să spunem de la început că generația de la sfârșitul secolului al XIX-lea și de la începutul secolului al XX-lea, a celor născuți în familiile evreiești din Bucovina, este rezultatul simbiozei culturale germano-evreiești, prin însușirea limbii și culturii germane, dar și prin participarea la conducerea politico-administrativă a celei mai mici țări a monarhiei austro-ungare, Ducatul Bucovina. Evreii din Bucovina erau vorbitori ai limbii germane, care se vorbea în familie și se învăța la școală, era limba, cum se spunea pe atunci, de conversație, pe care o foloseau și o bună parte dintre intelectualii români. În acest mediu, s-a născut în 1890 (dată scrisă pe monumentul funerar, dar, după câte îmi amintesc, în buletin era înscris anul 1887), în familia Iakob și Regina Frenkel, despre care nu știm dacă sunt născuți în Vama sau sunt veniți de copii, cu părinții, al doilea copil din familie, Sammuel, care s-a dovedit foarte silitor la învățătură și dornic de a cunoaște cât mai mult. După școala primară (era unul dintre cei 67 copii evrei care învățau la școala din Vama, în clase separate, cu limba de predare germană), a urmat liceul la Rădăuți care era un oraș germano-evreiesc. Școala era după model nemțesc, cazon, cu profesori severi care aplicau sistemul învățării prin memorare, unde a învățat, pe lângă materiile grele, și jocul de șah practicat toată viața, mulți vămeni învățând șah de la Sami Frenkel, domnul Frenkel, cum îi spuneau toți. Era atât de prins și de pasionat de jocul de șah (mi-a povestit cu satisfacție), încât își petrecea o mare parte din timp la clubul din oraș, unde juca șah cu cei mari și unde se întâlnea cu profesorii lui de la liceu. Atât de pasionat era de jocul de șah, încât, chiar când a doua zi avea de susținut examenul de bacalaureat, a stat la masa de joc o bună parte din noapte. A promovat examenul și s-a înscris la Facultatea de medicină de la Viena, unde se ajungea greu, cu trenul, mai întâi Cernăuți – Lemberg (Liov) și apoi, direct Liov – Viena. Ca student, frecventa Biblioteca Imperială, unde, vara, în timpul vacanțelor, se întâlnea cu foștii lui profesori de la Liceul din Rădăuți, ceea ce explică de ce întâlnim în liceele din Bucovina mulți profesori cu titlul de doctor. Dacă n-ar fi venit războiul, Primul Război Mondial (1914-1918), Sami Frenkel ar fi ajuns, cu siguranță, medic, dar așa a trebuit să meargă pe front ca ofițer sanitar, pe toate fronturile, mai mult pe frontul din Galiția, timp de 44 de luni din cei peste patru ani de război. Îmi spunea cum, împreună cu sanitarii, sub focul inamic, se strecurau în prima linie, dând ajutor răniților și pregătindu-i pentru operație. Nu știu de ce mi-a spus, când îmi relata întâmplări de pe front, că coreligionari de-ai săi (o spunea cu dezgust) au folosit fel de fel de motive și pretexte pentru a nu lupta pe front și, dacă n-au putut evita concentrarea, au preferat, indiferent de pregătirea intelectuală avută, să fie ordonanțe pe la ofițeri, pe la aprovizionare, cancelarie, în orice loc, numai în linia întâi, nu. Poate că din această cauză, la care adăugăm spiritul de dreptate, de cinste, nu era agreat de cei din etnia lui, despre care se exprima critic. Pe de altă parte, Sammuel Frenkel avea convingeri ateiste, nu credea că soarta îi este dictată de divinitate și, apropiindu-se de sfârșitul vieții, îmi spunea că moartea înseamnă încheierea vieții și nimic nu mai este după. Eu l-am cunoscut când avea o vârstă înaintată, când nu se mai pune problema „viciilor” scuzabile, fumatul și băutura, dar cât a fost pe front, nu avea loc nicio petrecere a ofițerilor fără el; era cerut de comandant pentru compania plăcută, dar și pentru rezistența la băuturile tari, până la final și după. În armata multinațională austro-ungară se manifesta, sub diferite forme, antisemitismul, căruia i-a căzut victimă, de cel puțin două ori, și Sami Frenkel. Prima întâmplare s-a petrecut pe frontul din Galiția, unde armata austro-ungară lupta împotriva rușilor, fără însă să-și facă tranșee, ca într-un război de paradă. A fost suficient ca la prima confruntare mai severă cu rușii, armata austro-ungară, în care activa și regimentul lui Sami Frenkel, să se retragă precipitat; era ca la un concurs „cine fuge mai repede”. Înaintea lui Frenkel fugea un căpitan de altă nație, și acesta, uitându-se în urmă, îl apostrofează: „Ia uite cine fuge? Un evreu!” A doua întâmplare s-a petrecut în Viena, unde s-a dus într-o permisie, pentru că Frenkel a locuit un timp și după război la Viena, adică la tinerețe a fost „vienez”. Intrând într-o cofetărie, a cerut o cafea cu lapte, „un capuțino” cum pronunța el, și s-a așezat la o masă, la care, după puțin timp, s-a așezat un alt ofițer cu care a vorbit despre front și despre toate. La un moment dat, celălalt, relatând o scenă cu refugiați și prizonieri, pentru a fi mai convingător, face o comparație nefericită: „Erau atât de rupți și de murdari și miroseau urât ca o stradă evreiască!”. „Mă mir, i-a răspuns Frenkel, mă mir că în două ore de când stai cu mine nu ți-a mirosit nimic”. Celălalt s-a ridicat, s-a scuzat și s-a retras cu spatele. S-a întors în țară, stabilindu-se în Vama, lângă părinții bătrâni, după ce în Germania, dar și în Austria, se manifestau tot mai agresiv fasciștii grupați în jurul lui Hitler. În Vama, ca în întreaga țară, activau grupări și partide de extremă dreaptă (Garda de Fier , Legionarii și Liga Apărării Național-Creștine), cu atitudini și manifestări antievreiești. La moartea mamei sale, învățătoarea Regina Frenkel, s-a convins că cea mai mare parte a vămenilor nu aveau sentimente antievreiești, deoarece mama lui a fost condusă de mare mulțime de locuitori, toți învățătorii și toți elevii. Nu a spus niciodată cât a avut de suferit moral, firește, de pe urma legionarilor din Vama, însă, când vorbea despre comunism, nu uita să spună că în timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și al lui Nicolae Ceușescu, pe care nu-l aprecia deloc, nu a fost jignit, insultat, molestat, marginalizat pe motiv că era evreu. N-a spus niciodată unde a lucrat cât a stat la Viena, dar acasă, la Vama, a trebuit să se angajeze, atât înainte, cât și după al Doilea Război Mondial, pe la întreprinderile altor evrei: la fabrica de unelte agricole care funcționa la Hurghiș, tot în comuna Vama, și la fabrica de cherestea din Vama, la contabilitate și secretariat. El dădea salariile la muncitori și nu primea nici cel mai neînsemnat bacșiș, se pregătea să aibă bani mărunți sau obiecte, chibrituri, creioane, gume, încât fiecare primea până la ultimul bănuț. A trăit dintr-un venit modest, o mică pensie, completată de venituri ocazionale realizate de soția sa, din lecții de pian, și din ajutoarele primite de la Comunitate. N-a dorit mai mult, n-a râvnit la mai mult, n-a luat ce nu i se cuvenea, era cinstit, nu s-a plâns la nimeni și nici n-a cerut de la alții. A suferit nedreptățile îndurate de evreii deportați, frigul și foamea, fără să vorbească prea mult despre perioada cât a fost deportat. Mi-a spus că a stat cu soția în casa unui ucrainean, toți într-o cameră, în condiții igienice primitive și, ca să supraviețuiască, lucra cu ziua la o unitate militară germană, crăpa lemne pentru o supă și o bucată de pâine. Fiind în zona de ocupație și administrație românească, n-a fost luat și dus în lagăre de concentrare de către germani și cât timp a lucrat pentru germani, aceștia erau uimiți de cunoștințele lui de cultură și limbă germană. Tot de la el am aflat despre corupția jandarmilor români, care puteau fi cumpărați cu haine, bijuterii și bani. Făcea remarce acide despre starea de înapoiere a locuitorilor ucraineni din Transnistria care nu văzuseră tren, nu foloseau apa pentru spălat și care credeau că mărcile de ocupație germană acopereau valoarea produselor cumpărate de trupele germane. S-a întors în țară mai mult pe jos și, la trecerea Nistrului, la podul de la Atachi, au fost opriți de soldații ruși și întrebați cine sunt și ce vor. N-au crezut că sunt evrei din România, deoarece în propaganda sovietică făcută de scriitorul evreu Ilya Ehrenburg se spunea că toți evreii au fost omorâți de germani și de români. N-a avut convingeri comuniste de care au fost acuzați alți evrei din țară de către regimurile Carol al II-lea și Ion Antonescu, dar, la fel ca alții, recunoștea că a fost eliberat de Armata Roșie. Nu l-am auzit niciodată că ar fi vrut să emigreze, nici în Israel, nici în altă țară din vest, a trăit modest, în casa părintească, din centrul Vamei, într-un fel de resemnare înțeleaptă și, cât timp l-au ajutat ochii, a citit și recitit cărțile lui, scrise în limba germană. Se bucura de fiecare realizare și de fiecare succes al statului Israel și nu-i putea ierta pe germani pentru ceea ce-i făcuse poporului lui Israel. După ce n-a mai văzut să scrie, mă chema să-i scriu, cu caractere mari, să le poată desluși, scrisorile către o cumnată din Israel, Emma Frenkel, care plecase în noua patrie cu mult timp înainte. După moartea lui Sami Frenkel știu că i-am scris surorii lui cum au decurs lucrurile, s-a interesat de casă și de pământ, dar casa a moștenit-o o nepoată din București, Eva Hart, dacă-mi aduc bine aminte, și a vândut-o unor țărani de la șes, iar acolo unde a fost casa este un mic parc de joacă pentru copii, alte părți din fosta grădină au fost ocupate de vecini. Odată, după ce-am ieșit de la clubul de șah, de la Căminul Cultural, am făcut o plimbare, chiar dacă afară era mai frig (nu purta fular și nici mănuși) când mi-a spus că a fost vizitat cu câteva zile în urmă de niște cunoscuți din Germania, care locuiau la Weimar. Ca să-i flateze, le-a spus că locuiesc în orașul unde Goethe și-a găsit dragostea lui târzie, pe Lotte. Ei, știți, domn’ profesor, ce mi-a răspuns „germanul”? Mi-a spus că el nu face politică, nu-l cunoaște și nu vrea să fie amestecat cu naziștii. Vă vine să credeți? Am crezut, îndeosebi și pentru faptul că m-am mai lăsat o dată convins că prostia trăiește, bine mersi, și pe alte meleaguri, când Sami Frenkel mi-a povestit o întâmplare incredibilă de pe front. Un bătrân general austriac, aflat în control la regimentul din care făcea parte, a adunat pe un rând pe toți ofițerii și i-a întrebat pe toți despre ce studii avea fiecare. Pe cei care, asemenea lui, spuneau că sunt la universitate, în anul cutare, îi întreba invariabil: Da’ ai bacalaureatul? Generalul atâta avea și peste acest titlu pentru el nu mai era nimic, drept pentru care Austro-Ungaria a pierdut războiul și imperiul în 1918. Ca să-și verifice memoria, recita poezii în limba latină și răspundea la ceea ce eu îi spuneam cu câte un dicton latin pe care-l începea și-l continuam, mirându-se că știu, că, ce, în România s-a făcut școală serioasă? S-a făcut. Am încercat să-l determin să-l citească pe Eminescu. Era prea târziu, prea împovărat de griji și de ani și s-a dus într-o lume unde cei integri, corecți, cinstiți, cu gândire și exprimare rafinate, au parte de recunoștință și onoruri.