Școala în viziunea lui Mihai Eminescu (III)

Poet, prozator și jurnalist, cea mai importantă voce din literatura română și nu numai, Mihai Eminescu a slujit și școala ca profesor, revizor școlar și jurnalist cu studii și articole despre educație.

 

În anul 1874 Alexandru Xenopol l-a angajat ca profesor suplinitor la Institutul academic din Iași pentru cursul de logică. În anul universitar 1874/1875 a predat și cursul de limba germană. A lucrat alături de distinși profesori între care se număra Nicolae Culianu, Petru Poni, Gheorghe Cobălcescu, Alexandru Xenopol, Ioan Melic ș.a. În această nouă calitate, cea de profesor, Eminescu a depus eforturi susținute în pregătirea fiecărei prelegeri, pentru perfectarea programei și a metodelor pedagogice de lucru cu studenții. Față de studenți manifesta o mare exigență: gradul de însușire a cunoștințelor era urmărit cu rigurozitate; desfășura activități diferențiate în studiu; acorda sprijin studenților prin oferirea de cărți adecvate și consultații etc. La 1 iulie 1875 este numit de Titu Maiorescu, atunci ministrul învățământului și cultelor, în calitate de revizor școlar al județelor Iași și Vaslui. Din primele zile, Eminescu a intrat în atribuțiuni, cu aceeași exigență și stăruință pentru calitatea educației și a administrației școlare. Avea drept obligație ca de două ori pe an să inspecteze 152 de școli și să îndeplinească atribuțiile administrative ale cancelariei revizorului. Controlând școlile din județul Vaslui, revizorul școlar Eminescu a constatat frecvența slabă la școli, pregătirea modestă a elevilor, condițiile grele în care trăiau cadrele didactice și neglijarea școlilor de către prefecți și primari. O situație mai bună a găsit la Școala Todirești și alte școli din județul Iași. Într-un raport adresat Ministerului învățământului și cultelor, Eminescu a remarcat pe învățătorul Ion Creangă de la Școala de băieți nr. 2 din Păcurari. După un timp, când Eminescu lucra la ziar, solicita autorităților învățământului să introducă obligatoriu cartea „Metoda nouă”, manual pentru școala primară. Iată ce s-a găsit uitat într-un manuscris al lui Mihai Eminescu: „Metoda nouă de scriere și citire a avut succes prin meritele sale intrinsece și ar fi o rea răsplătire pentru compunuitorii ei, dacă deodată, în mod brusc și fără oarecare tranziune, s-ar înceta întrebuințarea ei și s-ar recomanda o alta numai pentru că-i tipărită poate în tipografia statului”. Eminescu stabilește un raport pedagogic riguros între memorie și judecată… „nu vei da copilului să opereze decât cu lucruri pe care le-a înțeles pe deplin. La științele ce se memorează…, cartea-i tot, pedagogul nimic. La științele… care cer dezvoltarea judecății copilului cartea trebuie alungată din școală ca un ceva periculos, căci pedagogul e-aicea tot”. În calitate de revizor școlar, Eminescu cerea „introducerea metodei intuitive în predare”, cerință repetată și în rapoartele sale adresate Ministerului învățământului și cultelor. Deosebit de insistent se apropia revizorul școlar de limba română, acel „fagure de miere” care reprezenta cel mai important instrument împotriva deznaționalizării. Socotind limba română oglinda spiritului poporului nostru, a moralității și religiei și a modului de a privi lumea, Mihai Eminescu vorbea despre limba noastră ca despre o „împărăteasă”. Și tot Eminescu spunea cu mare îndreptățire: „Nu noi suntem stăpânii limbei, ci limba e stăpâna noastră”. Devenind jurnalist, în mai multe articole publicate în „Curierul de Iași”, Eminescu va continua să abordeze probleme de pedagogie, psihologie pedagogică și metodica predării disciplinelor școlare. Mutat la ziarul „Timpul” din București, poetul Eminescu manifestă interes pentru calitatea educației școlare, prestigiul pedagogilor și condițiile lor de viață, militează pentru deschiderea școlilor primare pentru minoritățile naționale și creșterea interesului autorităților pentru învățământ. În toată această perioadă Eminescu s-a dovedit a fi un adevărat model al exigenței în acțiune. În publicistica sa, Eminescu ne-a lăsat concluzii, convingeri și învățăminte valabile pentru toate instituțiile publice, dar și pentru căile și demersurile formative necesare oricărui român. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de pagini, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu în anul 1902. Și în aceste manuscrise, acum publicate, găsim multă știință despre școală, despre educație și despre înalta menire de pedagog, de educator autentic: …„misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele țării e creșterea morală a generațiunii tinere și a generațiunii ce va veni” scria Eminescu. „Eminescu este un povestitor fantastic căruia i se impune nu observarea realității, ci recompunerea ei vizionară, grea de semnificații adânci” a scris Tudor Vianu.