Biruința iubirii se vede în milă

Mântuitorul spune că cel ce săvârșește fapta cea bună trebuie să fie discret, să se ferească de ochii lumii și să se gândească doar la cel aflat în dificultate, punând astfel accentul nu pe făptuitor, ci pe cel care primește, iar porunca Lui scurtează toate explicațiile zicând: „Tu însă, când faci milostenie, să nu știe stânga ta ce face dreapta ta. Milostenia ta să fie într-ascuns… Luați aminte la faptele dreptății voastre să nu le faceți înaintea oamenilor!” (Matei VI, 1-4)

 

„Art. 5, alin 7, din Legea cea Nouă”, pe care Domnul a promulgat-o în fața mulțimii în Predica de pe munte (Matei V, 7), stabilește cadrul făptuirii binelui care izvorăște din inima iubitoare și-l definește pe credincios ca fiu al lui Dumnezeu, arătând că răsplata nu trebuie așteptată „mintenaș”, vorba ardeleanului, adică acum sau în viața aceasta, ci în Împărăția lui Dumnezeu. Ce este mila? Dicționarul ne dă următoarea definiție: „Sentiment de înțelegere și de compasiune față de suferința sau de nenorocirea cuiva; compătimire; îndurare; milostenie”. Cel cuprins de milă arată afecțiune față de suferință, are grijă să se poarte cu grijă, cu menajamente față de cineva, inima lui este cuprinsă de sentimente care-l fac să trăiască în ființa sa drama aproapelui și pentru el nu există ceva mai înălțător decât să îndeplinească voia Domnului de a cerceta pe cel căzut, după Pilda samarineanului milostiv (Luca X, 30-37). Cartea Sfântă este categorică în această privință și pune mila în balanță cu dreptatea. Găsim în „Psalmi” un loc înfricoșător ce vorbește despre pedepsele pe care le primește omul care nu este încercat de sentimentul milei, adică nepăsătorul și egoistul, rezumat în cuvântul: „Să fie înaintea Domnului pururea și să piară de pe pământ pomenirea lui, pentru că nu și-a adus aminte să facă milă” (Ps. CVIII, 14). Iată ce pedepse sunt amintite de Sf. Prooroc David: „Pune peste dânsul pe cel păcătos și diavolul să stea de-a dreapta lui. Când se va judeca să iasă osândit, iar rugăciunea lui să se prefacă în păcat. Să fie zilele lui puține și dregătoria lui să o ia altul; Să ajungă copiii lui orfani și femeia lui văduvă; Să fie strămutați copiii lui și să cerșească; să fie scoși din curțile caselor lor; Să smulgă cămătarul toată averea lui; Să răpească străinii ostenelile lui; Să nu aibă sprijinitor și nici orfanii lui miluitor; Să piară copiii lui și într-un neam să se stingă numele lui; Să se pomenească fărădelegea părinților lui înaintea Domnului și păcatul maicii lui să nu se șteargă; Să fie înaintea Domnului pururea și să piară de pe pământ pomenirea lui, pentru că nu și-a adus aminte să facă milă.” (Ps. CVIII, 5-14) Cum să uiți când pedepsele sunt atât de mari și apăsătoare? Cum să nu înțelegi din „mersul lumii”, care este ca o carte deschisă, că suferințele multora sunt expresia lipsei de sentimentul milei și că prin acestea Dumnezeu „ne aduce iarăși cu picioarele pe pământ?” De aceea Dumnezeu pune dreptatea Sa în balanță cu mila și acolo unde găsește fapta bună a milostivirii trece peste pedepsele care ar fi aplicate după dreptate și iartă păcatul săvârșit, chiar și pe cel făcut cu bună-știință, pentru că „mila biruiește în fața judecății!” Este o adevărată știință să faci distincția între milă și dreptate. Acest lucru l-a determinat pe Sf. Nicolae al Sârbilor să dea următorul sfat: „Învață ce vrei și cunoaște ce poți; însă un singur lucru nu trebuie să-l înveți: să folosești rău știința ta!” Când se poate folosi rău știința? Când știința nu este raportată la porunca Mântuitorului: „FACEȚI BINE CELOR CE VĂ URĂSC!” (Matei V, 44) și este înlocuită cu sloganul ateu „etică – echitate”, când iubirea este înlocuită cu dușmănia și ura, când binele făcut are în vedere un câștig de orice fel, dar în general când fapta bună nu este raportată la voia lui Dumnezeu exprimată prin cuvântul: „Toate câte voiți să vă facă vouă oamenii, asemenea și voi faceți lor, că aceasta este Legea și proorocii!” (Matei VII, 12) Cum se poate folosi știința rău? Atunci când înlocuim dreptatea cu nedreptatea prin legi omenești strâmbe, când cu filosofia deșartă înlocuim voia sau chiar pe Dumnezeu pentru a ne sustrage de la consecințele săvârșirii răului. Numai fapta bună făcută până și celor care ne urăsc poate birui dreptatea pedepsei pentru păcat, și pentru a înțelege acest lucru nu trebuie inventat niciun sistem filosofic, trebuie doar să dăm curs Predicii de pe munte în cuprinsul căreia se aude glasul Blândului Păstor ca o adiere de primăvară: „FERICIȚI CEI MILOSTIVI…”(Matei V, 7) Fapta bună nu poate fi compatibilă cu păcatul! Ca să înțelegem acest lucru dăm exemplu mucenicia Sf. Bonifatie, cel prăznuit la 19 decembrie, care era robul Aglaiei, fiica prefectului Romei, Averchie, însă viețuia în păcat trupesc cu stăpâna sa și-n beție, dar era milostiv și iubitor de străini, la fel ca și stăpâna lui. „Proloagele” ne spun că „Dumnezeu a căutat spre el, i-a dat gând bun stăpânei ca să-l trimită în Răsărit pentru a afla mărturie despre martirii de acolo și să-i aducă din Sfintele moaște pentru sufletească mântuire. Auzind această poruncă el i-a spus stăpânei: Dar de vor aduce moaștele mele le vei primi? Și ajungând în Cilicia Răsăritului tocmai când erau dați Sfinții la chinuri, văzându-i le-a legat rănile și le-a sărutat, apoi mărturisește că este creștin, fapt pentru care l-au spânzurat cu capul în jos, dar pentru că din multele chinuri a ieșit nevătămat i-au tăiat capul. Și văzând stăpâna că nu mai vine a trimis slugile să-l caute, dar i-au găsit numai moaștele și le-au adus. Primind stăpâna moaștele slugii a părăsit calea sa cea păcătoasă și viețuind cuvios și-a dat sufletul lui Dumnezeu, Care a făcut mare minune cu ei.” Ce trebuie să înțelegem din aceasta? Să știm că fapta bună săvârșită concomitent cu păcatul nu poate mântui, că rămâne cu adevărat faptă bună dar finalitatea ei nu se regăsește în răsplata lui Dumnezeu și pedeapsa nu ne ocolește. Acesta este și motivul pentru care, în înțelepciunea sa, cineva a spus că „iadul este pavat cu fapte bune”, iar altcineva a adăugat: „De aceea totdeauna este mai de preț purtarea cea bună, decât știința cea multă… și că mai bine este să nu știi decât să știi și să folosești rău știința ta!” Mare adevăr, chiar dacă „înțelepții atei” nu-l vor accepta. Este mare pentru că desparte adevărul de minciună, adevărul care este cuprins în Persoana Mântuitorului, de minciună care este întruchipată de cel viclean în cea mai gingașă șoaptă și cel mai strălucitor veșmânt. Sf. Nicolae Velimirovici, preocupat de prăpastia care se deschide între adevăr și minciună, pentru cea din urmă risipindu-se energii aproape supranaturale, spune că „nimeni nu este mai vrednic de plâns decât doi oameni: unul care se ostenește neîncetat să-și îndreptățească păcatele și altul care caută neîncetat să se întărească în necredința sa.” Se întreabă apoi cu vădită îngrijorare: „Ce altceva poți spune despre aceștia doi, decât că de la naștere și până la moarte își sapă singuri groapa?” La aceștia doi nu sesizăm nici urmă de dreptate, iar milă nici pomeneală, căci depărtându-se de Dumnezeu rămân fără sentimente, bogați fiind n-au averi și învățați fiind duc lipsă de înțelepciune. Referindu-se la lipsa de milă a bogatului și asociată intrinsec cu zgârcenia, Sf. Ioan Gură de Aur zice că aceasta nu este altceva decât demonizare. Despre ei vorbește Proorocul David în psalm și zice: „Bogații au sărăcit și au flămânzit!” (Ps. XXXIII, 10), iar Sf. Vasile cel Mare își exprimă regretul profund pentru această rătăcire socotind că un astfel de om „este neinstruit, unul care nu deosebește binele de rău” și se revoltă asupra lor prin cuvântul aspru: „Să nu-mi numească mie bine, binele, care are în el desfătarea cea trecătoare, ce se duce odată cu stricarea trupului! Că cel care pune bogăția materială și însușirile trupești în categoria binelui, așază binele – cuvântul acesta sfânt, care se cuvine numai lui Dumnezeu, în rândul lucrurilor josnice, de care nici nu merită să vorbim !” Cât de actuală și necesară este porunca: „Oprește-ți limba de la rău și buzele tale să nu grăiască vicleșug!” (Ps. XXXIIII, 12) Câtă nevoie au de această poruncă cei care urmează nihilismul ateu lipsit de milă și cosmetizat cu etica și echitatea ca și cu o haină frumoasă, dar care nu ține de cald. Poporul român, în înțelepciunea sa, a exprimat acest adevăr în cuvintele bine cunoscute: „unde este deșteptăciune multă este și prostie multă”, în care se vede „Școala Duhului” care vorbește prin Solomon și zice: „Gura celor nebuni revarsă prostie” (Pildele lui Solomon XV, 2). Școala Duhului înmulțește știința și o transformă în înțelepciune, deschide inima și din ea izvorăsc mila, grija, compasiunea și dorința de a face ca iubirea să biruiască. Nu degeaba tinerii biblici se rugau lui Dumnezeu zicând: „Nu depărta mila Ta de la noi” (Cântarea celor trei tineri I, 11), iar dacă o primești aceasta trebuie trăită cu măsura iubirii în lumina poruncii „ca pe tine însuți.” Sirah spunea că „este frumoasă mila în vremea necazului, ca norii cei de ploaie în vremea secetei” (Isus Sirah XXXV, 24). Putem vorbi de frumusețe doar dacă o asociem cu izvorul ei, adică Dumnezeu, altfel dacă prin viclenie cineva se folosește de ea pentru câștig urât, atunci numaidecât să știi că „din cuvintele tale te vei îndrepta și din cuvintele tale te vei osândi.” (Matei XII, 37) Ce este viclenia? Sf. Vasile cel Mare spune că „viclenia este o faptă rea, săvârșită cu gând ascuns, care se oferă semenului sub chipul unor binefaceri”, adică este înșelăciune. În acest context, Mântuitorul ne cere să avem grijă cum folosim atât știința, cât și bogăția și pune bună rânduială când zice: „Cu măsura cu care măsurați vi se va măsura, cu judecata cu care judecați, veți fi judecați” (Matei VII, 2), iar acest cuvânt explică direct raportul dintre iubire și milă, versus raportul dintre egoism și zgârcenie. Pentru a se face înțeles, Domnul a spus pilda „Bogatului nemilosiv și săracul Lazăr”, încheiată prin concluzia uluitoare în care se citește o profundă dezamăgire, „nici dacă ar învia cineva din morți nu vor crede! Dar de atunci și până în „Anno Domini 2013” prăpastia s-a făcut și mai mare, este un adevărat hău pe care nu-l poți trece nici cu mintea, acum nici chiar venirea Domnului aievea nu-i mai mișcă din egoismul și zgârcenia care a cuprins societatea. O grămadă de fundații, asociații și altele de profil pornesc adevărate campanii de conștientizare a flagelului generat de egoism și zgârcenie, atrag fonduri de peste tot și întocmesc proiecte cu care să diminueze sărăcia, numai că realizarea planurilor lor începe cu „stabilirea retribuției celor care le patronează” și de cele mai multe ori ajunge „pe masa săracului” ceva mai puțin de jumătate. Este bine sau rău? Eu nu știu, dar dacă privesc la „zbaterile” și atacurile de care „se bucură” Biserica Ortodoxă, căreia i se impută faptul că „nu face destul în vreme ce alții suferă”, trebuie să calc porunca Mântuitorului „să nu știe stânga ta ce face dreapta ta” (Matei VI, 3) ca să aduc „la vedere” proiectul filantropic al Bisericii în care sunt înscriși peste un milion de nevoiași, de la copii cu handicap la bătrâni abandonați, de la grădinițe sociale la cămine pentru bolnavi, de la cantine la policlinici și altele, pentru care fondurile nu se înjumătățesc pentru salarii. Este adevărat că Biserica nu poate acoperi toate cazurile sociale, dar tot atât de adevărat este că fundațiile și altele „după chipul și asemănarea lor” devin irascibile dacă sunt puse în balanță pentru activitatea lor. Sigur, existența acestora este benefică, acoperă o parte din nevoile societății la care Biserica nu poate ajunge din pricina lipsei de resurse, dar nici să acceptăm un atac permanent din partea unora și altora pentru a-și justifica neputința și a găsi un vinovat. Da, Biserica este vinovatul de serviciu, ea va întoarce totdeauna „celălalt obraz”, dar nu-i corect. Mila trebuie să treacă și pragul fundațiilor pentru a opri scurgerea resurselor, și așa puține, printre degete pentru a face mai mult. Ca să se poată face acest lucru și acest organisme trebuie să pună în practică mila ca rezultat al iubirii frățești, pentru că milă fără iubire nu există, mila nu-i compatibilă cu etica și echitatea, fie și doar pentru faptul că mila înflăcărează inima, iar etica și echitatea o lasă nepăsătoare și rece lucrând doar la suprafață. Ceea ce spun acum nu este un atac îndreptat către fundații, este o constatare tristă, pentru că s-a ajuns ca între filantropia Bisericii și filantropia lor să încapă divergențe când ele trebuie să fie complementare. Cum trebuie făcută milostenia? Cu inimă bună și fără dorința de a primi recompense. Din ce trebuie făcută milostenia? Din rodul lucrului mâinilor, adică propriul câștig și nu din furtișaguri, pentru că milostenia făcută din furtișaguri aduce pedeapsa la paguba de care se plânge altul. În acest sens Sf. Ioan Gură de Aur este „dreptatea întruchipată” care spune că: „Este mai bine a nu face nicio operă de milostenie, decât să o facem în acest fel. Cel ce face milostenie din bunul altuia, cum nu va porni el mânia lui Dumnezeu? Eu v-am oprit, zice Domnul, să răpiți bunul altuia și voi vreți să Mă cinstiți oferindu-mi răpirile voastre? Ce sentiment aveți despre Mine? Credeți că asemenea jertfe Îmi sunt plăcute?” Aspru Sfântul Părinte, dar a trebuit să clarifice unele lucruri, pentru că milostenia pe care o vrea Dumnezeu și răsplătește pe făptuitor cu mântuirea, „nu trebuie să fie lovită de niciun scop ascuns sau vreo obligație ori nedreptate, sau slavă deșartă, pentru că se pierde roada acelei milostenii.” Mai mult, el spune că o milostenie care este atinsă de scopuri străine iubirii „nu face numai desfrânat pe un astfel de suflet, ci și nebun!” După toate acestea mai adaugă: „Dacă suntem oameni cu judecată trebuie să facem fapta bună numai pentru ea însăși și pentru dragostea de cei de o fire cu noi, nici măcar pentru răsplătirile făgăduite de Stăpânul!” În contextul acesta mila trebuie extinsă fără a căuta la fața aproapelui, adică să nu fie ca un favor bazat pe principiul rudeniei sau prieteniei, ci trebuie înțeleasă ca fiind o faptă a iubirii creștine care face diferența între fiii lui Dumnezeu – creștinii, și fiii oamenilor – păgânii, adică cei fără de Dumnezeu care-și zic atei, iar acest lucru îl arată Mântuitorul când spune: „Căci dacă iubiți pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veți avea? Au nu fac și vameșii același lucru? Și dacă îmbrățișați numai pe frații voștri, ce faceți mai mult? Au nu fac și neamurile același lucru?” (Matei V, 46-47) Mântuitorul îi numește pe cei fără de Dumnezeu „vameși” – pentru că aceștia întruchipau nedreptatea și erau socotiți cei mai răi dintre oameni, dar și „neamuri”, adică păgâni – pentru că aceștia „deși făceau cele ale legii”, adică aplicau regula eticii și echității din firea lor, nu erau încercați de sentimentul milei pentru că nu știau ce este mila, nu înțelegeau că n-are nicio legătură cu trăirea iubirii față de aproapele! Explicând această realitate credincioșilor mei și îndemnându-i să săvârșească fapta milei nu numai în preajma marilor sărbători – „ca să vadă lumea”, așa cum fac politicienii noștri, am comparat două realități care se pot constitui într-o experiență proprie: Am pus într-o parte fierul și l-am asociat cu cei care țin la etică și echitate, adică ateii, după care am pus în balanță lemnul și l-am asociat cu cei credincioși, care „au un Dumnezeu”. I-am îndemnat apoi ca să-și pună mâna pe cele două elemente atunci când „este ger de crapă pietrele” pentru a vedea ce se întâmplă. Copil fiind, am trăit această experiență și m-am speriat strigând după tatăl meu ca să vină repede pentru că-mi înghețase mâna pe clanța ușii când am vrut să intru în casă și nu o puteam desprinde. Dar să presupunem că era din lemn clanța ușii, mai îngheța mâna pe ea? Să mergem mai departe cu această analiză și să apropiem o flacără de fier și apoi de lemn: fierul cel mult se va încălzi, iar lemnul se va aprinde, dar care va da mai multă căldură? Cam aceasta este diferența între un ateu și un creștin, unul doar se va încălzi și va trăi etica, iar altul se va aprinde și se va transforma în dragoste, ceea ce este cu totul altceva. Poate n-am reușit să mă fac înțeles, dar privind la „flacăra filantropiei Bisericii”, care nu caută la fața omului și nu strigă ca să fie văzută, pentru că ar trebui să strige în fiecare zi din an, și apoi punând-o în balanță cu „etica și echitatea fundațională”, care doar încălzește, fie și numai pentru faptul că „resursele de combustibil financiar” destinate sunt „căpușate” pentru a se întoarce la cei care le-au dat, am socotit fapta milei creștine ca „o trăire lăuntrică în ascuns” care se regăsește în toți fiii Bisericii, o săvârșesc fără a aștepta altceva în schimb decât mântuirea. Lor le spune Mântuitorul cu poruncă: „Luați aminte ca faptele dreptății voastre să nu le faceți înaintea oamenilor ca să fiți văzuți de ei; altfel nu veți avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri… Nu vă adunați comori pe pământ, unde molia și rugina le strică și unde furii le sapă și le fură. Ci adunați-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă și nu le fură. Căci unde este comoara ta, acolo va fi și inima ta!” (Matei VI, 1, 19-21) Rețineți însă, doar leneșul nu este vrednic de milă. Pentru el rămâne valabil cuvântul Sf. Apostol Pavel, care zice: „Când ne aflam la voi v-am dat porunca aceasta: dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce. Pentru că auzim că unii umblă fără rânduială, nelucrând nimic, ci iscodind.” (II Tesaloniceni III, 10-11) Dar, pe noi fraților români, ne va feri Bunul Dumnezeu de ei în anul de grație 2014, nu de alta, dar n-avem cu ce înmuia pesmeții! Pr. IONEL FILON Parohia Lisaura