Cântecul Tricolorului printre secole

Cântecul tricolorului, de Ciprian Porumbescu, a fost imaginat la Cernăuți, la scurt timp după ce Mihail Kogălniceanu, la București, a declarat, în parlament, independența României și război Imperiului Otoman.

 

Liderul organizației studențești Arboroasa, solidarizându-se cu lupta și aspirațiile istorice ale românilor de pretutindeni, a simțit nevoia să exprime, melodic, starea de spirit a momentului, pentru a mobiliza sub faldurile tricolorului pe frații neliberi. Semnificativ în acest sens e faptul că prima jertfă din Războiul de Independență, de la 1877, este un bucovinean. Datorită evenimentelor istorice cruciale, în mintea și sufletul artistului cetățean a început a se cristaliza un text literar și muzical închinat culorilor stindardului românilor de pretutindeni, ce a fost difuzat, începând din 6-18 februarie 1880, în următoarea formă: Trei culori cunosc pe lume/ Ce le țin de-un sfânt odor./ Sunt culori de-un vechi renume/ Suveniri de-un brav popor./ Roșu-i focul ce-mi străbate/ Inima-mi plină de dor/ Pentru sânta libertate/ Și al patriei amor./ Auriu ca mândru soare/ Fi-va-l nostru viitor/ Pururea-n eternă floare/Și cu luci netrecător./ Iar albastrul e credința/ Pentru națiea ce-o nutrim,/ Credincioși, fără schimbare,/ Pân-la moarte o să fim./ Pân-pe cer și cât în lume/ Vor fi aste trei culori,/ Vom avea un falnic nume/ Și un falnic viitor./ Iar când, fraților, m-oi duce,/ De la voi și-oi fi să mor,/ Pe mormânt, atunci, să-mi puneți/ Mândru nostru tricolor!”. Textul literar-muzical, mai sus prezentat, este un imn de slavă, ce preamărește culorile drapelului de stat al României dintotdeauna, este ușor de memorat și intonat, străbătut fiind de un puternic suflu eroic, patriotic și se încheie cu crezul și testamentul politic al autorului, care-i va străjui locul de veci. Versurile imnului creat de Porumbescu sunt grele de sensuri simbolice. Roșul semnifică aspirațiile de unitate națională și libertate a etniei române, dublat de atașamentul artistului la cauza comună. Galbenul exprimă dorința compozitorului de a vedea România puternică, bogată, strălucind asemenea soarelui printre celelalte surori de gintă latină, iar albastrul simbolizează credința sa într-un viitor măreț al tuturor românilor strâns uniți în jurul faldurilor patriei mume. În strofa finală, Ciprian Porumbescu își definește crezul său artistic, idealul și sensul întregii sale existențe umane și activități creatoare, declarându-se cu trup și suflet alături de spiritul și lupta poporului din care face parte. Ultima strofă, în care parcă-și presimte apropiatul sfârșit accelerat de ftizie, are un ton solemn, de testament artistic și social, ce-l lasă compozitorul cetățean Ciprian Porumbescu urmașilor, urmașilor săi. De îndată ce a fost tipărită, compoziția a continuat, ca și manuscrisul, să se răspândească printre și cu ajutorul tinerilor din România jună, ce-au cântat-o, dirijată de autor, la diverse întruniri, petreceri intime, serbări, serate muzicale și chefuri în aer liber. Răspândirea Cântecului tricolorului a continuat să se facă prin intermediul corurilor școlare, al asociaților muzicale de amatori, din diverse orașe și sate, conduse de intelectualii ce-și făcuseră studiile la Viena, apoi a fost preluată de profesioniști din ținuturile locuite de români. Imnul nu a lipsit, la sfârșitul secolului al XIX-lea, nici din repertoriul corurilor ce cântau la tradiționalele manifestări de arminden, sau la maialuri, și nu a lipsit nici de la serbările școlare și de tineret până la invadarea României de Armata Roșie. Armonizarea pentru cor mixt a fost făcută, încă de la începutul secolului al XX-lea, de D. G. Kiriac și Gh. Dima, fiind inclus în programele corurilor profesioniste [Carmen] și a manifestărilor străjerești. Expresivitatea liniei melodice, dublată de intensitatea sentimentelor patriotice, condensate în versurile lui Porumbescu, constituie secretul prospețimii și tinereței bătrânului imn cântat și explică marea lui răspândire prin intermediul formațiilor de prestigiu, a discurilor, a posturilor de radio interbelice etc. Compoziția creată de artistul cetățean a continuat să aibă un rol mobilizator asupra locuitorilor din spațiu carpato-danubiano-pontic și în secolul al XX-lea. La Oituz, Mărășești și Mărăști, Cântecul tricolorului devenit Tricolorul, ca și Imnul Unirii, devenit Pe-al nostru steag, au îmbărbătat, în momente de cumpănă, pe luptătorii din tranșee și pe cei din spatele frontului pentru a rezista și înfrânge expansiunea germană, iar în sunetele lor s-a înfăptuit România Mare. După realizarea întregirii naționale, poporul român a continuat, ca și în etapele istorice precedente, să fie agresat de hegemonismul semințiilor „străine care îl încongiură și îi amenință pe tot momentul cu peirea clădirii ce și-a făcut”, după cum remarca M. Eminescu, încă din 1871. Dictatul de la Viena, pactul Ribbentrop – Molotov și ultimatumul dat de Uniunea Sovietică, în noaptea de 26 iunie 1940, au dus la amputarea părții de nord a Transilvaniei, la răpirea Basarabiei, a două județe din Bucovina și a ținutului Herței. În aceste momente, când România Mare la care a visat Ciprian Porumbescu și generația sa era grav mutilată de raptul provocat arbitrar de pretendenții la hegemonia mondială a lui I. V. Stalin, compozițiile porumbesciene gemeau în sufletele desnădăjduite ale fiilor neamului greu încercați, sădeau, ca și atunci când au fost create, îndemnuri la unitate, solidaritate și luptă pentru refacerea României, încrederea în viitor. Melodiile artistului cetățean, transformate în marșuri de îmbărbătare, au mângâiat, deopotrivă, pe refugiații și deportații din provinciile românești cotropite, pe cei ce au avut neșansa să rămână sub ocupație străină, pe combatanții ce se pregăteau să plece pe fronturile celui de-al doilea război mondial pentru reîntregirea țării. Cântecele șoptite sau răspicate cu voce plină alinau chinurile, trezeau speranțe și mângâiau sufletele celor căzuți în robia totalitarismului și fanatismului stalinist sau hortist, îmbărbătau pe cei ce se aflau prizonieri în lagărele sovietice, deoarece exprimau atitudini colective perene. Cele mai rezistente compoziții ale lui Ciprian s-au identificat, în mai multe etape istorice, cu vrerea dintotdeauna a românilor de pretutindeni, fiind niște simboluri colective. Poate și din această cauză, Ion Iliescu și a lui ceată de neocomuniști l-au înlocuit din funcția de Imn de Stat al țării. Pornind de la ideea că un popor fără memorie nu poate fi liber, Ciprian Porumbescu a evocat, cu insistență, în compozițiile sale devenite simboluri colective [Altarul mănăstirii Putna, Tabăra română, Peneș Curcanul, Sergentul, Hai române, Cântecul gintei latine etc.], câteva aspecte esențiale, cardinale, pilduitoare din viața antecesorilor, ajutându-ne astfel, ca în momente de răscruce, să ne amintim cine suntem, să știm de unde venim și încotro trebuie să ne îndreptăm. Din acest motiv, o parte din melodiile porumbesciene au fost și sunt suflet în sufletul neamului său, sunt atitudini colective eterne ale conștiinței române. În urma celui de-al doilea război mondial, armata de ocupație sovietică a adus cu sine și P.C.R., pregătit, cu mulți ani înainte, la Moscova, de Comintern. Prima conducere comunistă, ce a instaurat în România civilizația pufoaicii și a cizmelor de cauciuc, a fost alcătuită din oameni străini, care nu aveau nicio tangență cu problemele adevărate ale țării și, în marea lor majoritate, nici nu știau românește. Agentura P.C.R., de la București, urmărea comunizarea României, cu ajutorul teroarei cominterniste, a educării maselor în spiritul ideologiei marxist-leniniste și includerea ei în proiectata Republică Sovietică Mondială, cu capitala la Moscova. Or, printre multe alte hotărâri „revoluționare” au fost interzise și cântecele patriotice ale lui Ciprian Porumbescu, deoarece se opuneau politicii de internaționalizare sovietică, iar cei ce încercau să le intoneze erau pedepsiți cu ani grei de temniță.