Sagrada Familia a lui Alex. Ștefănescu

Comparabilă doar cu intensitatea iubirii pentru Mama din poezia lui Grigore Vieru, dragostea pentru Părinți, pentru Familia sa, luminează atât de puternic mărturisirile din ,,Convorbiri cu Alex. Ștefănescu” de Ioana Revnic, Editura ALLFA, București, 2013, încât așază pe loc secund întâmplările, afirmațiile, convingerile celui care știa, ,,încă de pe la vârsta de opt, nouă ani, că urmează să mă ocup de literatură și numai de literatură”.

 

Această revelație a cititorului care a deschis cartea pentru scriitor, căldura evocării, sinceritatea mărturisirilor, patosul amintirii, noblețea simțirilor lui Alex. Ștefănescu pentru Ai Lui, o distinge în chiar ansamblul literaturii române de azi. ,,Pentru mine, de când mă știu, prioritate afectivă a avut familia”, mărturisește Alex. Ștefănescu, considerând timpul petrecut cu cei foarte apropiați, ,,iluminat de dragoste”, ,,un timp cu adevărat salvat”. ,,Când sunt cu ei – continuă, referindu-se la Sanda, sora, Florin, fratele, dar și la Domnița, soția, și la Mihai, cumnatul – mi se vindecă instantaneu orice rană sufletească provocată de alții”. Sentiment esențial, vital, sentimentul Familiei este îngemănat cu ,,o conștiință atotcuprinzătoare” a acesteia, ,,știind unde se află în fiecare moment fiecare membru al ei și participând sufletește la toate bucuriile și necazurile trăite de ei”. Educat, cultivat, răsplătitor, acest sentiment – neîncurajat (când nu este erodat și disprețuit) de vremea noastră – își are rădăcini indestructibile în dragostea și venerația pentru părinți, dragoste și venerație hrănite de iubirea lor nețărmurită, de o adorație aproape mistică pentru cei cărora le-au dat viață. Mama, care, ținându-l la piept, ,,mă privea de aproape, beată de fericirea de a mă avea” și care, îngrozită de gândul pierderii pruncului, îl sculptează în lemn de tei, va păstra până la stingerea sa din viață bricheta cumpărată de Alex din banii primiți pentru prima poezie publicată, iar fiul nici acum nu se desparte de mărțișorul pe care i l-a împletit cu atâta măiestrie și dăruire. Mai mult, Alex. Ștefănescu, simte ocrotirea Mamei și după plecarea ei din această lume. Tatăl coboară, o coborâre periculoasă, în fântână ca să-i aducă mingea scăpată la joacă în adânc (după ce îi promisese în zadar alta, altele în loc), îi citește în vacanțe ,,cu glas tare, ca să-mi menajeze ochii, unele dintre cărțile care figurau în bibliografia mea de student”, iar mai târziu parcurge, pentru viitorul autor al ,,Istoriei literaturii române contemporane”, ,,nici mai mult nici mai puțin de o mie de romane românești”, cărora le face rezumatul și le notează datele importante, punându-i la dispoziție veritabile fișe de lucru. Mari sau mici pentru lectorul ,,Convorbirilor…”, gesturile, dovezile dragostei parentale sunt ca și dovezile, gesturile dragostei filiale inestimabile pentru trăitorii lor. Și încărcate de o pasionalitate care răscolește, și ca pagină de carte, și ca amintire: la 19 ani, povestește Alex. Ștefănescu, se îndrăgostește de părinți ,,într-un mod patetic. Îi iubeam și înainte, ca pe niște abstracțiuni. Dar acum îi umanizasem și îi redescoperisem. Mi s-a făcut un dor sfâșietor de ei. Spre sfârșitul anului al doilea de facultate, cu o lună înainte de a începe vacanța de vară, m-am suit în tren și m-am dus pentru o zi la Suceava, neanunțat. S-au speriat când m-au văzut, dar i-am liniștit repede, explicându-le că mi s-a făcut dor de casă. Am îmbrățișat-o pe mama, simțind pentru prima dată că ea nu e ideea de mamă, ci o femeie care a început să îmbătrânească și pe care trebuie s-o ocrotesc. M-am aruncat în brațele tatălui meu, fericit că bătăile calme ale inimii lui de om puternic și bun aveau rezonanță în pieptul meu”. Lizucă în această Dumbravă Minunată a unui sentiment care ține de basm prin frumusețe și forță, Ioana Revnic este interlocutorul ideal pentru depănarea lui. Are o sensibilitate și o finețe a înțelegerii deosebite, dar uneori întrebarea ei sfâșie ca un pumnal mic și ascuțit borangicul reveriei: ,,Te-ai împăcat, peste ani, cu moartea părinților tăi? Cum ați reușit – tu și frații tăi – să vă învingeți neputința cumplită, vecină cu deznădejdea, pe care orice om o simte atunci când pierde definitiv pe cineva drag?” Moștenit și îmbogățit, dar și îmbogățitor, sentimentul ales al Familiei – ,,Împreună cu ai mei, dintre care nu lipsea niciunul (…), mi se părea că totul este cum trebuie să fie, că mi-am găsit rostul pe lume, că sunt mai ocrotit decât oriunde în altă parte. Îmi erau toți nespus de dragi, iubirea mea pentru ei avea ceva metafizic, parcă aș fi făcut parte din Sfânta Familie” – este deopotrivă o construcție, o zidire, o înălțare. Ținând de darul de a vedea cu inima (și de a citi înlăuntrul ei), de forța de a recunoaște valoarea și de a o apăra împotriva adversităților până și în interiorul unei vremi adverse, această construcție a lui Alex. Ștefănescu ne evocă o Sagrada Familia ridicată din materia diafană și rezistentă a recunoștinței, bucuriei, respectului, a lacrimii și a surâsului, a tristeții, duioșiei și mai ales a iubirii. O iubire cât noi și cât hârtia scrisă, după noi. Dar iată și răspunsul pe care îl primește Ioana Revnic la întrebarea citată: ,,Am lucrat zece ani la cartea mea, Istoria literaturii române contemporane; mă mândresc cu ea, este cartea vieții mele. Dar aș fi oricând de acord să dispară din biografia mea, ca și cum n-ar fi existat vreodată, numai să-l mai văd o dată și să-l strâng în brațe pe tatăl meu. Am acum, la anii mei, o grădină la care am visat încă din adolescență; cu peste o sută de pomi fructiferi, cu două mii cinci sute de molizi întrețesuți, ca gard viu, cu viță de vie, cu zmeură, cu căpșuni, totul sădit și îngrijit de mâna mea. Aș fi fericit să renunț la această grădină dacă în schimb mi s-ar da voie să-l mai întâlnesc o dată pe tatăl meu”. E nevoie să mai spunem că această alegere, această îmbrățișarea visată de fiu se află în puterea Tatălui? Iar Tatăl, cu o iubire părintească fără margini, a ales cartea vieții, pomii, rugul cu zmeură…