În vremurile de demult nu se dădeau subvenții, dar din venitul obținut de la animale oamenii locului aveau hrană suficientă și, mai cu seamă, își puteau construi case, întemeindu-și gospodăriile. Din anul amintit doar acoperișul și căpriorii i-au fost schimbați de mai multe ori. Acum, chiar atât de longeviv, poate nu ar fi arătat ca-n imagine, însă bătrâna proprietară s-a mutat la cele veșnice de câțiva ani. Urmașii ei, fiul și fiica, nu au o sănătate prea bună, nepoții au familii, serviciu… Toți locuiesc departe și spun că nu au timp să ia o măsură radicală: adică să demoleze construcția sortită a fi pradă scurgerii timpului și intemperiilor. O păstrează cât s-o mai ține „pe picioare” ca amintire? Adevărul recunoscut de urmași ar fi că s-ar găsi „mâna de lucru”, dar o zi de muncă pentru o persoană ajunge la 100 de lei, mâncare și adălmașul. Trebuie să acționeze o echipă de 4-5 oameni, iar suma de bani care ar urma să fie plătită ar fi cu mult mai mare decât valoarea lemnului obținut. Și nu merită. Totuși, în ciuda „vârstei” mai mari decât un secol, bârnele din pereți și plafonul nu dau semne de „îmbătrânire” și în situația dezmembrării grajdului ar putea fi folosite în construcții. (DECEBAL ALEXANDRU SEUL)
Comentarii