Îngeri și îngeri căzuți

,,Poem pentru Ulrike” de Florin Dan Prodan, editat de Cenaclul Zidul de Hârtie, Suceava, 2012, este în mare măsură altceva decât ,,on the road”, volumul prezentat anterior în aceste pagini, preponderent metaforic, cu metafore, cele mai multe, de o șocantă prospețime, de o surprinzătoare acoperire și de o tentantă profunzime.

 

În schimb, ,,Poem pentru Ulrike” folosește în parte comparația (știm că diferența nu e mare, dar esențială), în parte războiul dus în numele generației cu tot ce maculează, frânează, sufocă aspirația acesteia la maxima libertate, la veritabila trăire, la îngerism. Astfel: ,,chiar dacă s-ar putea și ar ști că războiul nu mai are ochii de plumb /poate doar rât cu care mai scurmă după suflet //dar sufletele au fugit demult în vizuinile /acelor urși care nu se trezesc primăvara” (nu știu ce o să găsești…). Această poezie de deschidere a cărții este un fel de program-manifest care conturează starea celor de vârsta sa, inconformă cu a celorlalte. Sigur, tinerețea e o virtute, însă numai în ordine biologică, pentru că până la urmă toți au fost sau vor fi îngeri căzuți. Plasarea orgolioasă și excesivă în centrul lumii, chiar dacă nu e în nume propriu, ci în numele congenerilor, centrifugând restul, este dublată de asumarea condiției de pionieri ai vieții și morții, care sunt altceva decât viața și moartea celorlalți: ,,…când timpul /îți va întoarce fața sa din zaruri (…) oamenii vor vărsa uleiurile vicleniei dar vor vedea /că orele lor pot fi ca resturile de mâncare date câinilor /atunci te vei ridica te vei face o bucată din noapte /lăsând discret un bacșiș” (fă-ți din suflet leu…). Sau: ,,în curând vom dansa cu lacrimi proaspete /bătrânii ar spune nepăsătoare sau reci //ei ar alerga caraghioși /să caute copiii ascunși /cu piticii din povești //noi vrem doar să vedem /ochii păsărilor încercând să învețe căderea /lacrimilor, zborul suferinței //cântecul pe care nu-l vor putea cânta niciodată” (începem iar…). Astfel de poeme ce încep bine și se degradează sub presiunea polemicii, ca în final să-și recupereze strălucirea primelor versuri, fără a contabiliza neglijențele și truismele, evidențiază pe de o parte talentul autorului, iar pe de alta, lipsa spiritului critic. Acolo unde Florin Dan Prodan abandonează linia programatică și se lasă purtat de talent, poezia înflorește: ,,dimineața-și aruncă hârtiile goale /prin cearșafuri întunecate. //viața trece încet prin stație.” (dimineața-și aruncă…). Sau: ,,iarba își întoarce spre noi rădăcinile ceaiuri de cenușă /stau în fața noastră dar mâinile noastre sunt în mănușa iubirii //și nu vrem să știm nimic” (iarba își întoarce…). Ori: ,,mi-e frică de cum va muri frumusețea /acoperită cu o pătură murdară curățind zi de zi /cerul” (mi-e frică…). Poezii de excepție întâlnim, de exemplu, la paginile 16, 30, 37, poezii-metaforă sau alte bijuterii, precum: ,,mai pe urmă picioarele ei s-au rostogolit /ca două pahare pentru cei însetați /de cei care calcă pe ape” (mai pe urmă…). Suspectându-l de o anumită tehnică în construcția poemului – reușind prin devieri gramaticale sau deturnări în continuitatea comunicării să creeze structuri lirice, îi sugerăm poetului să-și elibereze talentul din captivitatea solidarității sau programelor. Drumul e lung, e pe cont propriu, dar Florin Dan Prodan are combustia necesară.