Firul Ariadnei a readus pitorescul țăranului român la Cernăuți

Nu știu cât adevăr e în acest episod găsit la Lucia Olaru Nenati, într-un pios cuvânt de bun rămas pentru ultima baroneasă din România, Lydia Papae Löwendal. Însă reverberația lui simbolică nu mă lasă să mă opun tentației de a începe consemnările pe marginea vernisajului desfășurat recent la Muzeul de Arte din Cernăuți anume cu o întâmplare evocată în recviemul dnei Olaru Nenati.

 

Este, susține dumneaei, un caz rămas adânc înscris în memoria nobilei familii. Pictorul George Löwendal, care timp de 19 ani a fost director artistic la Teatrul Național din Cernăuți, se bucura de simpatia tuturor și, fiind cunoscut de multă lume, când ieșea în stradă, era imediat înconjurat de mulțime. Or, pe lângă numeroasele calități artistice avea un farmec cuceritor de povestitor, și toți îl ascultau cu gura căscată. Odată, cineva prea umflat de mândrie națională l-a întrebat de ce face atâta paradă de românism (pictează, în exclusivitate țărani români, casa îi este amenajată în stil românesc, îmbracă costumul popular românesc etc.) când, de fapt, nu-i decât un străin. Aristocratul, înrudit cu mari familii nobile din întreaga Europă, i-a răspuns: „Dumneata ești român prin ocazia nașterii, dar eu sunt român prin liberă opțiune”. Monumentalii însoțitori Și iată că în pragul primei jumătăți de veac de la trecerea în eternitate, această neordinară personalitate, nobilă prin sânge și spirit, a revenit la Cernăuți cu opere ce-i mărturisesc sorgintea românească prin liberă opțiune și dragostea imensă pentru Bucovina. A venit, însoțit de o monumentală suită a țăranilor săi adorați, să ne amintească de noblețea rădăcinilor străbune, nouă, urmașilor slăbiți în vrednicie, celor ce se mai întâmplă să se rușineze de numele moștenit, unii reușind să șteargă din memorie chiar și întâmplarea de a fi „români doar prin ocazia nașterii”. Ne-a adus această bucurie a regăsirii nepoata sa de la fiica Irina, Ariadna Avram, descendenta care menține firul de legendă al familiei Löwendal. Moștenind numele bunicii sale, ei i-a fost predestinat să poarte prin labirinturile timpurilor nefaste lumina visului de a recupera creația integră a pictorului, începându-i periplul european din Bucovina, pământul binecuvântat să-i inspire cele mai reprezentative opere. Ariadna, nepoata, n-a avut decât norocul să-l privească pe bunic cu ochișorii unui prunc de numai o lună. Dar, mi-a mărturisit ea, chipul lui i-a rămas oglindit în lumina ochilor. Și i-au mai rămas prezicerile bunicului că are mâini de pianistă și va fi muziciană, iar, după cum țipa la numai o lună, va realiza tot ce-și va dori în viață. Mai mult ca sigur, focul nestins al dragostei pentru Ariadna cea mult regretată, îi înaripa încrederea că sufletul ființei iubite s-a reîncarnat în îngerașul din leagăn și nepoata îi va fi pianistă. Pe soția sa a cunoscut-o la Soroca, în 1918, când domnișoara avea 18 ani. După tradiția basarabeană, a furat-o de la părinți, pe fereastră, păzit de razele lunii, în momentul când tânăra cânta Mozart la pian. Nepoata sa Ariadna mi-a povestit ce știe de la mama și mătușa Lydia: bunelul a suferit grozav după moartea soției. Îl urmărea gândul sinuciderii și numai supravegherea fiicelor, care, pentru a-l sustrage de la gânduri negre, l-au îndemnat să-și scrie memoriile, i-au menținut încă zece ani viața. Așa au apărut manuscrisele în care pictorul descrie întâlnirile cu țăranii imortalizați în tablourile sale și, mai ales, cum i-a convins să-i pozeze. Or, el n-a pictat pur și simplu portrete, ci însuși sufletul țăranului român din Bucovina, fiecare tablou având o poveste de viață, purtând numele concret al persoanelor înveșnicite pe pânză, locul lor de trai, precum și anul când au fost pictate. Ariadna și-a pus scopul să publice aceste caiete cu preistoria portretelor țăranilor din Bucovina, ca mai apoi să adune ecourile descendenților acelor frumoși oameni despre care bunelul îi spunea mamei sale: „Țăranii aceștia au clădit țara, ei sunt părinții întregului popor”. Baronul Löwendal și-a învățat fiicele să-i respecte și să-i iubească pe țăranii din pânzele sale mai mult decât pe domnii întâlniți în calea vieții lor. Nu mai suntem singuri pe lume Chiar cum a intrat în sala Muzeului din Cernăuți, doamna Ariadna a avut surpriza să întâlnească, în persoana a doi bărbați robuști, „ecouri” din timpurile când bunelul ei cutreiera satele bucovinene. Cu câteva minute înainte de deschiderea oficială a expoziției s-au apropiat de ea frații Gheorghe și Dumitru Bușilă din Lehuceni (astăzi Priprutie, raionul Noua Suliță), urmașii băiețelului din portretul „Singur pe lume”, interesându-se dacă ar putea să cumpere sau măcar să vadă originalul. La ei acasă pe perete stă o xerocopie, făcută de pe altă copie. Apariția lor a fost uluitoare și pentru mine. Am învățat în aceeași clasă și am fost prietene în anii de școală cu Elena Comarnițchi, soția lui Gheorghe, care, de asemenea, mi-a fost coleg de școală. În copilărie, și mai târziu, îl vedeam aproape zilnic pe căruțașul Petru Bușilă, „copilul singur pe lume”, din tabloul lui Löwendal, trecând pe drum pe lângă casa noastră. Puțin mai la vale locuia mamă-sa, adică se afla locul unde într-o zi, pe semne rece de toamnă, l-a observat pictorul, rămânând fascinat de tristețea din ochii copilului. N-ar fi știut de povestea impresionantă a tatălui lor nici feciorii, ajunși astăzi oameni împliniți, dacă nu o scotea la lumină arhivista Lidia Huțcal, destăinuind-o în mod firesc mai întâi soțului ei, jurnalistului Mihai Huțcal. Dar colegul nostru de la „Zorile Bucovinei” a întârziat cu câteva săptămâni, negăsindu-l în viață pe acel care și-ar fi amintit întâmplarea miraculoasă din copilăria sa amară. Și primăreasa din Mahala, Elena Nandriș, a venit la vernisaj cu speranța de a regăsi chipuri de consăteni pe pânzele pictorului. Contrariată de inscripția de sub portretul bătrânei îmbrăcată într-un cojoc lung, cu broboada pe ochi, cu o expresie încruntată a feței, se întreba cine-i această Elisavetă Mardare din Cotul Ostriței, înveșnicită în tuș și acuarelă pe hârtie, în anul 1936. Ne privea ca vie din acel an, când măhălenii nici nu bănuiau ce monstru îi pândea de la răsărit, și parcă ne-ar fi reproșat că nu cunoaștem nici un vlăstar din neamul ei. Situată în apropierea orașului, populată de români ce întruchipau cumințenia cea mai curată a pământului, comuna Mahala, ca și Boianul, ca și Voloca, satisfăcea căutările și idealurile creatoare ale artistului. E cunoscut tabloul „Madona Bucovinei” (prototip Ana Maximeț din Mahala), care a fost asemuit de unii critici de artă ai vremii, grație aurei sale enigmatice, cu „Mona Lisa” a lui Leonardo da Vinci. Admirând bogata colecție, ce abia a încăput în trei săli ale muzeului cernăuțean, m-am surprins asupra gândului: „Ce bine că nepoata lui Löwendal n-a ajuns pianistă, ci om de afaceri, numărându-se printre o sută dintre cele mai puternice femei din businessul românesc!” Astfel, s-a adeverit numai a doua, dar poate cea mai importantă, prezicere a ilustrului ei bunic – ea e în stare să realizeze tot ce-și dorește. Iar dorințele îi sunt dintre cele mai nobile, pe măsura polivalenței artistice a familiei Löwendal. Cum a ajuns să ne iubească Înțeleg că gândul mă poartă cu mult înainte, îndepărtându-mă tot mai mult de radiografierea evenimentului propriu-zis, adică descrierea vernisajului. Însă, pentru cititorul neinițiat, se cer neapărat câteva repere ca să-și dea seama ce reprezintă și cum a ajuns în Bucovina acest mare român „prin liberă opțiune”. S-a născut la Sankt Petersburg, în 1897. Descinde din ramura regală a regelui Frederic al III-lea al Danemarcei și Norvegiei. În 1914-1917 a urmat Școala de Belle Arte din capitala Rusiei, devenind un talentat portretist și scenograf, afirmându-se concomitent ca o personalitate artistică fascinantă și complexă și în alte ramificări ale artei (este cunoscut ca actor, balerin, poet, întemeietorul primului teatru profesionist de păpuși din România). Revoluția bolșevică l-a găsit în Basarabia, unde a profesat după absolvirea școlii. Tatăl său, Lorențius Löwendal, ofițer de marină în armata țaristă, a fost ucis de bolșevici în fortăreața Kronștat, fapt ce i-a influențat, probabil, decizia de a rămâne în noua sa patrie după unirea Basarabiei cu România. Din 1926 și până în 1935 a fost director artistic al Teatrului Național din Cernăuți – orașul ce l-a fascinat prin concentrația de suflet și esența spiritului, în care s-a păstrat tradiția străveche a atâtor popoare. La Cernăuți s-au născut fiicele sale Lydia și Irina. Ariadna, bunăoară, până la recenta vizită, cunoștea Cernăuțiul din povestirile mamei sale, care a trăit la noi până la vârsta de zece ani. Lucrătorul Arhivei Regionale de Stat, Dragoș Olaru, a găsit certificatul de botez al Irinei și i-a înmânat copia, alături de copia unei scrisori către mitropolitul Bucovinei Visarion, prin care pictorul solicita susținere la pictarea iconostaselor bisericilor din suburbiile Clocucica și Horecea Urbană. Din dragoste pentru Cernăuți și legământul cu țăranii, ce-i inspirau opera, baronul George Löwendal a refuzat oferta de a fi consilier artistic și scenograf la Metropolitan Opera din New York. În cele câteva minute cât am reușit să conversez cu dna Ariadna n-a mai fost timp și pentru întrebarea cum a suferit bunicul ei ruptura de Bucovina. Viața familiei aristocratice în România comunistă, însă, n-a fost ușoară. Fiicele pictorului (Lydia Papae, cunoscută îndeosebi ca pianistă, iar Irina Dall – ca actriță) cu mari sacrificii au recuperat 500 de picturi din cele 2.000 vândute prin diferite țări. Punctul de plecare în periplul European Doar exponenta celei de-a treia generații, Ariadna Avram, moștenitoarea colecției, a reînviat duhul familiei, realizând visul de a înființa fundația Löwendal la București, de a reconstitui patrimoniul bunicului în contextul evoluției artei române și europene din prima jumătate a secolului XX. Din 2010, dată constituirii, Fundația a organizat vernisaje la Viena, Paris, Praga, Bruxelles, prin România, inițiind, în suita activităților comemorative, o mare retrospectivă: colecția va călători prin toată Europa. Iar punctul de pornire al acestui excepțional periplu european începe de la noi, din Cernăuți, orașul unde baronul George Löwendal a întâlnit cele mai vrednice chipuri de țărani pentru a le ancora în veșnicie. În contextul nevoii de modele și perpetuării tradiției lui George Löwendal, menționând oportunitatea expoziției excelent structurate și mulțumind organizatorilor, Consulul General al României la Cernăuți, dna Eleonora Moldovan, și-a exprimat bucuria că suntem la Cernăuți, dar nu la New York sau Viena. Bucuria, dar mai ales emoțiile de a păși pentru prima dată prin nordica capitală a Bucovinei le-am văzut în ochii lui Jean Cazaban, istoric și critic de teatru, legat de Löwendal scenaristul. El însuși o personalitate de poveste, care merită o prezentare mai detaliată cititorului nostru, a dezvăluit fapte interesante despre Lydia, distinsa fiică a pictorului: „Își făcuse din casă un templu al operei părintelui. Pe un hol erau portrete de țărani români din Bucovina – mai mult de 30 de tablouri. Iar primul portret de țăran pictat de Löwendal l-am văzut pe coperta unui almanah. Pictorul s-a adaptat repede la problematica scenografiei românești interbelice în curs de modernizare. Portretele sale țin de tradiția ortodoxă, în ele găsim expresia veșniciei, iar prin scenografie artistul privește spre modernitate. George Löwendal a adus o gândire profundă în scenografie, nu doar o ilustrare, cum se făcea până la el. Ca profesor a fost un bun prieten și îndrumător al tinerilor”. Semnificativ e că, onorând tradițiile familiei, Fundația condusă de Ariadna Avram își propune să încurajeze tinerele talente, organizând concursul național de scenografie. Asupra unor momente importante ne-a făcut atenți profesorul Ilie Luceac, descoperitor de drumuri spre enigmele unor capodopere de George Löwendal. Datorită acestui pictor, care ne-a lăsat pe pânză Casa lui Aron Pumnul, avem dovezi certe că anume acea clădire, recuperată astăzi pentru muzeul „Mihai Eminescu”, este într-adevăr casa lui Pumnul. Din alt tablou al lui Löwendal știm cum a arătat străvechea ctitorie ștefaniană – biserica din Movila. Dl Ilie Luceac a descoperit-o, la apusul vieții, și pe țăranca din Mahala, acea „Madonă a Bucovinei”, despre care se povestea că, fiind expusă în 1937 în vitrina magazinului de muzică „Orfeu” de pe Calea Victoriei din București, a iscat probleme de circulație din cauza mulțimii ce vroia s-o vadă. Pictorul chiar a fost amenințat de poliție cu o amendă dacă nu-și va retrage tabloul. Fire delicată, dna Ariadna Avram a mulțumit afectuos conducerii Muzeului de Arte din Cernăuți pentru amabilitatea și inițiativa de a inaugura vernisajul. În realitate, pentru această „inițiativă a muzeului”, ce-și marchează două decenii de la înființare, au luptat timp de trei ani doi entuziaști cernăuțeni – Valeriu Basaraba și Svetlana Țopa, toate cheltuielile fiind suportate de Fundația Löwendal. Expoziția va dura până la 18 august și ar fi mare păcat să nu-i deschidem ușa, să nu beneficiem de bucuria (ori de ocazia) de a ne fi născut români, măcar în aceste zile când ne-a pălit norocul să ne întâlnim neamurile demne de dragostea și respectul unui aristocrat de cea mai aleasă viță.