O prietenie mai presus de moarte

Ascultasem de mai multe ori povestea acestei prietenii. Chiar și atunci când se depăna pe foaia de hârtie, ea era dublată sonor de muzicalitatea intonației, de timbrul inconfundabil al părintelui arhim. Timotei Aioanei, cel care o descoperise și ne-o dăruise în sensibile pagini de carte.

 

Trecuseră de atunci câțiva ani și, după legea poveștilor frumoase, ea înflorise și se îmbogățise. Întâi, proiectase siluetele protagoniștilor, pe care nu-i întâlnisem niciodată, pe fundalul lumilor cărora îi asociam. A mitropolitului Antonie Plămădeală – pe cel al Basarabiei, în orizontul cel mai depărtat, apoi al prigoanei pe care o îndurase cu noblețe, ca și alți purtători luminați ai veșmântului său, pentru ca să se fixeze în cele din urmă pe imaginea unei biblioteci de la pământ la cer. A preotului Petru Ciobanu și a prezbiterei Angela Ciobanu – pe zarea Slatinei, străjuită de Munții Stânișoarei și de vestita ctitorie a voievodului Alexandru Lăpușneanu. După aceea, mă purtase în acea cetate a ortodoxiei care este Complexul monahal de la Sâmbăta de Sus, acolo unde mitropolitul Antonie își doarme somnul de veci, fiind totodată o prezență emoționant de puternică în tot ce a atins și a privit. Apoi îmi pusese în mâini, caldă ca o pâine ieșită din cuptorul tipografiei, noua carte a arhim. Timotei Aioanei ,,Mitropolitul Antonie Plămădeală și amintirea unei prietenii: scrisori inedite” (vol.I), Editura Andreiana, Sibiu, 2013. O carte deosebită, în șiragul celor pe care le-a semnat ca autor sau îngrijitor de ediție, prin masivitatea studiului care precede corespondența, și, crede Prea Cuvioșia sa, singulară prin conținut. Acum – un ,,acum” subiectiv, readus din memoria altei zile a verii, de la începutul ei -, când călătoream împreună cu preotul Constantin Ciupu, parohul Bisericii ,,Sf. Simion” (Turnul Roșu) din Suceava, și cu istoricul literar Nicolae Cârlan, semințele istorisirii auzite prima dată în urmă cu câțiva ani de la arhim. Timotei Aioanei deveniseră o adevărată grădină. Însă ca bucuria ei să fie deplină, trebuia să-i văd pe preotul Petru Ciobanu și pe prezbitera Angela Ciobanu, nu doar să-i privesc, așa cum se întâmplase la alte lansări de carte ale arhim. Timotei Aioanei. Fiindcă și de data aceasta avea să fie o lansare de carte, tomul unu al scrisorilor pe care le primiseră de la cel care, rând pe rând, absolvent de Teologie, călugăr, ierodiacon, ieromonah, deținut, doctorand exclus din monahism de Decretul 410/1959, șomer, zilier, muncitor necalificat, economist, secretar-șef la Institutul Teologic din București, doctor în Teologie al Heythrop College Oxford, episcop, mitropolit, a fost mai ales Leonida, prietenul lor peste o jumătate de veac. Pentru acest eveniment, pentru această sărbătoare, călătoriseră sau călătoreau deodată cu noi spre Slatina, din zona Iași și din multe părți ale Țării de Sus, monahi, fețe bisericești, ca preotul prof. Gheorghe Brădățanu, literați ca prozatorul și realizatorul TV Grigore Ilisei cu prof. Ecaterina Ilisei, poetul și publicistul Cătălin Ciolca și doamna sa. Ne-a depășit pe drumul suitor însuși arhimandritul Timotei Aioanei, exarh cultural al Arhiepiscopiei Bucureștilor și mare eclesiarh al Catedralei Patriarhale, originar din Rădășeni, fiindcă, așa cum le scria surâzând Antonie Plămădeală prietenilor Ciobanu prin 1976, ,,Din Moldova vin toți” (,,Pe aici, toate bune. Îl facem pe starețul de la Putna vicar la Arad. Din Moldova vin toți!”). Astfel că într-o clipită sala noului Căminul Cultural, conceput ca un Palat al Parlamentului în raport cu Slatina, a fost plină. Desigur, după ce cu toții am fost întâmpinați de amfitrioni, preotul Petru Ciobanu și prezbitera Angela Ciobanu. În dulamă, ca să apelez la termenul folosit de Antonie Plămădeală, cu o ținută voievodală, un aer sobru și un chip desprins de cei 90 de ani pe care îi va împlini a doua zi de Crăciun, părintele a făcut să-mi răsune în minte o scrisoare din 1956: ,,Nu întâmplător a vrut Dumnezeu să ne cheme într-un anumit fel. Gândesc deci că și pe Sfinția Ta, te-a numit Petru, ca să fii ca Petru: Să crezi până dincolo de hotarul rațiunii; Să nădăjduiești până dincolo de îndreptățirea nădejdii; Să iubești fără margini; Și să trăiești fără vârstă!” În schimb, prezbitera Angela Ciobanu, ,,Îngerul de pe pământ, de la Drăceni” (fosta denumire a Slatinei), elegantă, într-un costum alb cu paspoal negru, iradiind o atotbiruitoare tinerețe, m-a îmbrățișat ca la o așteptată revedere, evocându-mi-o pe Doamna Jderilor sadovenieni prin dulceața diplomației și farmecul unei inimi întotdeauna calde. Și de la prima vedere am știut câtă dreptate avea arhim. Timotei Aioanei, atunci când, intuindu-i ,,admirabilei preotese” ,,un merit deosebit al acestei prietenii”, îi elogia talentul de ,,artizan înțelept al prieteniei, dar și al corespondenței”. Atât de diferiți, preotul și preoteasa lui i-au apărut lui Antonie Plămădeală mereu împreună sau cum spunea glumeț-serios într-o epistolă : ,,…vă iubesc pe toți prea mult (e vorba de ideea și forma de colectiv. Dacă v-aș lua în parte… – nu știu, nu vă cunosc decât sub forma colectivului a cărui fizionomie e minunată!)…”. Prigonit, condamnat, decăzut din drepturi, Antonie Plămădeală a găsit la prietenii Angela și Petru Ciobanu întotdeauna deschisă ,,ușa casei și a sufletului (…) /Când orânduirea comunistă l-a alungat din mănăstire, continuă arhim. Timotei Aioanei în cartea sa, ,,casa parohială din Slatina a fost locul puținelor bucurii în anii dictaturii și ai umilințelor./Simplu muncitor în București și uitat (aproape) de toți, Antonie Plămădeală n-a fost, însă, uitat de prietenii adevărați din Slatina, preotul Petru și prezbitera Angela. (…)”. Tot așa de adevărat este și faptul că ajungând în partea de vârf a demnităților Bisericii Ortodoxe Române, Antonie Plămădeală nu s-a distanțat de prietenii din Slatina, nu a permis ca ,,ciuma titlurilor” sale să-l alunge din inima lor: ,,Iubiții mei – le scria Antonie Plămădeală pe 17 ianuarie 1982 -, Ați auzit, desigur, noutatea. /N-a fost și nu va fi ușor. /Ne vom povesti amănuntele la întâlnire. Cred că instalarea va fi pe 7 februarie 1982. Sper din toată inima că veți fi prezenți. Se vor trimite și invitații, dar aceasta e cea dintâi pe care o trimit eu. Cu voi trebuie să împărtășesc primele mele bucurii, pentru că cu voi am împărțit și marile tristeți și așa le-am suportat mai ușor. (…) Deci, să ne vedem sănătoși la Sibiu. /Și iată, pentru prima oară semnez către voi /† Antonie, Arhiepiscop al Sibiului și Mitropolit al Ardealului”. Vorbind (Grigore Ilisei, Cătălin Ciolca, Nicolae Cârlan, pr. prof. Gheorghe Brădățanu ș.a.) despre personalitatea mitropolitului Antonie Plămădeală, despre valoarea studiului monografic pe care i l-a dedicat arhim.Timotei Aioanei în deschiderea cărții și despre importanța acesteia, participanții s-au bucurat mai ales să-i asculte pe prezbitera Angela Ciobanu și pe preotul Petru Ciobanu povestind despre marele lor prieten, viu pentru ei cât ei sunt vii, și despre grija pentru ei de dincolo de moarte: ,,Nu putea să ne lase neocrotiți. L-a ales pe părintele Timotei să ne ocrotească, să ne iubească, așa cum a făcut-o el toată viața”. La sfârșit, urmăriți parcă de tăcerea care se așternuse iar în albul de lucru nou al căminului, am trecut pragul bisericii de la Mănăstirea Slatina, cea albită de veacuri, de negrul veșmintelor monahale și de o desăvârșită puritate lăuntrică, înălțând rugăciuni și aprinzând lumânări pentru cel adormit și pentru sănătatea celor care continuă să-i ducă dorul. Când am vrut să urc în mașină, ca să plecăm spre Suceava, prezbitera Angela Ciobanu ne-a invitat la ei, la casa parohială. Am ezitat, căzuse de mult înserarea. ,,Cum, a spus ea cu o strășnicie suavă, arătându-mi-se fulgerător în splendoarea tinereții, nu ați vrea să vedeți unde-i plăcea să ne caute și să ne găsească?!” Așa că sub o lună uriașă și mai aproape de pământ ca niciodată, am pornit pe un drum de taină, călcând pe urma unor pași care nu mai vin, trecând dincolo de o poartă de atâtea ori deschisă și ascultând și recunoscând, în privirea visătoare a lui Petruș Ciobanu, în râsul bucuriei curate a Angelei Ciobanu, în bunele doriri ale celor care-i însoțiseră, în sunetul adânc de lemn de rezonanță al cărții părintelui arhimandrit Timotei Aioanei, glasul argintat de sărbătoare al unei prietenii mai presus de moarte: ,,O să ne luăm de mână și-o să urcăm pădurile de brad, până la poienile care mai păstrează ceva din farmecul raiului de odinioară…”