Cartea fiului. Cartea tatălui

La Editura Timpul, Iași, 2012, a apărut cartea lui Alexandru Ovidiu Vintilă ,,Viață preschimbată”, carte ce confirmă un poet de circulație în spațiul referențial literar, atât prin valoarea poemelor, cât și prin tușa personală a textului.

 

De la început, constatăm că poetul rămâne consecvent și solidar cu generația, inter-, trans-, textualistă, chiar și atunci când sondează dincolo de penumbrele ființei, încărcându-și, în același timp, viziunea propriei realități – cinice, violente, entropice – cu o amplă rețea de trimiteri , asimilate sau inserate direct în text: ,,și toate acestea /vii precum numele tău /sfânt pe pământ și în cer //Doamne /pâinea noastră cea spre ființă /dă-ne-o nouă astăzi!” [poezia inimii (psalm)] ; ,,zâmbea cu ochii închiși în propriii ochi /trecea strada cumpăra pâine /ne rupea și nouă din ea părea odihnit /prin ceață umblau păsările amenințătoare ale somnului /noi ne feream pe cât puteam /și el ne rezema cu ochii” (tatăl meu viu și tatăl meu mort). Cred că nu risc spunând că acest volum, infuzat cu referințe biblice, se structurează pe o spirală deschisă de ceea ce aș numi Cartea fiului, care cuprinde drumul inițiatic către singurătatea absolută și descoperă moartea. Ciclul ,,presimțiri” începe cu ,,psalm către mine”: ,,! pe mine mă /voi reda vouă //mă voi invoca /mă voi răpi mie însumi /din sinele meu cel /mai cuminte”. Recognoscibil, nu? Și ,,ne vom gândi la ziua /când ne-am simțit singuri pentru /prima oară” (,,și moartea aceasta”), ce invocă ,,Eloi, Eloi, lama sabahtami!”, pentru că nu se uită ,,drumul improvizat care te /obosea peste măsură /săgeata lui zenon //și zilele” (,,într-o groapă comună”) (cu trimiteri, nu întâmplătoare, și la ,,Ahile. Paradoxurile eleate în fenomenologia spiritului” de Imre Toth). Fiul, poetul, își poartă destinul până ,,în singurătate /te-ai zidit până la sine /nici moartea nu-ți mai ajunge /cenușa acestor aripi /a fost lumină /sânge scurs” (apa acheron). Ciclul ,,aparenta lor liniște” rămâne intervalul tatonărilor, delimitărilor și aproximărilor, unde, fluid, Cartea fiului se întâlnește cu Cartea tatălui: ,,soarele creștea ca din apă /în acei ani ai Domnului /când Dumnezeu a fost /declarat mort” (,,când Dumnezeu a fost declarat mort”). Moartea tatălui devine povara ființei și se reflectă în carte ca într-o oglindă, unde stau față în față metafizica lumii și realitatea finităților. O povară fizică și metafizică, un dor de sine ca minimă coerență între Dumnezeu Tatăl declarat mort și voința de aspirație la speranță: ,,epifanie a tatălui între mare /și cer o insulă care /plutește între o lume /și alta și-n tăietură /ca un /izvor /contorsionat /sângele /meu!” (,,parte din patria mea”) și ,,!când tata a murit /gândul morții m-a /trezit din somn!//lumina s-a împuținat/același soare ardea /cerul ningea.” (,,în fața morții”), dar ,,uneori simți că /moartea te scapă /printre degete //atunci se întâmplă să /începi să crezi” (,,în apropierea morții). Privind în alt plan, observăm că limbajul nu e căutat, el făcând parte din fondul comun al limbii, să nu ne grăbim însă, pentru că e folosit aproape de limita de rupere, ceea ce duce la resemantizarea sa, spiritualizându-l și înnobilându-l. Aceasta îi permite poetului translări de coloratură bacoviană, florilegii cu ecouri biblice, dar și o solicitare tandră a spiritualității poetice din Gellu Naum: ,,derutat de propriul strigăt /marele fluviu îngrămădea ruini omenești” (,,poemul care nu se termină niciodată”). Această dezbatere a morții și a absenței nu se putea să nu trimită și la Tudor Arghezi: ,,și moartea indiferentă /plutind peste oraș //în orașul în care am strigat /după ajutor /după tine doamne /din cele mai adânci /ape ale mele /din cotloanele cele mai /ascunse ale trupului meu! //doamne /am bătut la /ușa ta // și mi-ai răspuns” (,,de o mie de ori”). Poemele de largă respirație din volum sunt texte care se autogenerează fără a deveni redundante, asemenea marelui text al lumii, și care se justifică prin ,,La început a fost Cuvântul…”, așa cum suntem avertizați în ,,cămașa morții”: ,,nenumită e cartea pe care o vei deschide /și o vei închide palmele ți-s pline de sânge /și nimic nu-i de temut și tuturor ne va păsa /odată și odată de moarte”. Indiferent în ce registru va fi citită, ,,Viața preschimbată” este o carte excelentă, cu amplitudine poetică, ce confirmă zestrea naturală și culturală a lui Alexandru Ovidiu Vintilă. C. CONSTANTIN