Dl ing. Gheorghe Șchiopu, omul care a racordat regiunea Suceava la Sistemul Energetic Național

În martie anul acesta, dl ing. Gheorghe Șchiopu, absolvent al Facultății de Electrotehnică de la Institutul Politehnic din Iași, omul care a lucrat practic toată viața la Întreprinderea Regională de Electricitate Bacău, va împlini 80 de ani. I-am cerut permisiunea de a-i lua un interviu și m-am bucurat că a fost de acord.

 

Nu am dorit nici eu și nici dânsul să fie un interviu obișnuit și am convenit amândoi să avem o discuție în care dumnealui – personajul principal – să aibă deplină libertate de a spune ceea ce consideră că este cel mai important din viața și din activitatea proprie. Eu m-am angajat doar să nu-l incomodez prea mult cu întrebările. Până la urmă, a rezultat un dialog pe care îl reproduc aici. Mi-am propus, de asemenea, ca dialogul să fie înregistrat audio-video și să-l predau Echipei Generale de Coordonare a Proiectelor (ECGP), pentru a fi inclus în „Istoria energeticii românești”. Ce m-a determinat să propun și să lucrez cu atâta plăcere la realizarea dialogului și apoi a articolului? Îl cunosc și îl apreciez foarte mult pe domnul inginer Gheorghe Șchiopu. Este o personalitate în sensul adevărat al cuvântului. Nu cunosc decât foarte puțini oameni care să-l depășească prin meticulozitate și spirit analitic. Discutam zilele trecute la redacția revistei „Energetica” cu dna ing. Doina Frumușelu, secretar al Colegiului Institutului Național Român pentru Studiul Amenajării și Folosirii Surselor de Energie. I-am spus că m-am întâlnit cu dl ing. Șchiopu, că am dialogat și că definitivez acum un articol pe această temă. Dumneaei și-a amintit că, de pe când lucra la Institutul de Cercetări și Modernizări Energetice (ICEMENERG), îl știe foarte bine. Pe atunci, prin anii ’70 ICEMENERG, elabora normativele tehnice pentru toate genurile de lucrări care se proiectau și se executau în instalațiile din Sistemul Energetic Național. Se trimiteau în anchetă, pentru consultare și pentru culegere de observații, proiectele de normative la toate întreprinderile din țară subordonate ministerului energiei. Cele mai multe și mai pertinente observații, propuneri de completare și de eliminare a unor greșeli din text – inclusiv greșeli gramaticale – veneau de la Bacău, de la dl ing. Gheorghe Șchiopu. Așa este și acum acest om. Un profesionist și un perfecționist. Dar nu-i numai atât. Dacă vreți să-l întâlniți ne-anunțat pe ing. Gheorghe Șchiopu, îl găsiți în sala Ateneului din Bacău, săptămânal, între orele 18.30 – 20.30, la un concert simfonic. Nu scapă niciun vernisaj al unei expoziții de pictură, nicio prezentare de carte bună. Bunul său prieten, Iuliu Potorac, are misiunea să-i procure de la București tot ceea ce dl Șchiopu află că a apărut și încă nu a ajuns la Bacău. Lucrează ca expert tehnic și în această calitate este corect și intransigent încât nu poate nicio instanță judecătorească, dacă la rândul ei este corectă, să treacă peste expertiza dânsului. Se ocupă de mult timp de Sistemul de Management al Calității (SMC) al celei mai cunoscute firme de tehnică medicală din Cluj, Tehno Electro Medical Company (TEMCO), care are puncte de lucru în toată țara, inclusiv în București. Biblioteca dumnealui este una din cele mai valoroase colecții de carte pe care le-am văzut. Este înzestrat cu o memorie formidabilă și știe să redea, cu lux de amănunte, întâmplări și fapte din toate perioadele vieții. Are multe de povestit. Tot ce a realizat este rezultatul muncii proprii. O tenacitate greu de egalat îmbinată cu modestie, acestea sunt elementele care îl caracterizează cel mai bine. Cred că sunt suficiente argumente și nu pot să fac altceva decât să trec la prezentarea dialogului pe care l-am avut. – Știu că vă trageți din zona de nord a Moldovei, din județul Botoșani. Spuneți-mi, vă rog, câteva cuvinte despre satul dumneavoastră natal, Broscăuți, și despre copilăria dumneavoastră. – Despre satul natal se poate vorbi foarte mult, pe un ton duios sau pe un ton grav. Pe ton duios: aici am văzut lumina zilei, aici am făcut școala primară, aici am avut cele mai mari satisfacții, unele mărunte, neînsemnate, poate, dar pentru mine, de o importanță cardinală. Pe ton grav: în cimitirul satului își dorm somnul de veci bunicii, părinții, frații, rudele, învățătorii, împreună cu consătenii mei pe care i-am admirat și i-am respectat. Amintirea lor este copleșitoare. Părinții mei au fost agricultori, știau să scrie și să citească, erau absolvenți a câte 2-3 clase primare. Tata era de o îndemânare practică ieșită din comun. Și-a construit singur o căruță la atelierul de fierărie al unui țigan, fierar-potcovar, fără egal în sat. Era de-o meticulozitate impresionantă. Repara ceasurile de masă deținute de unii săteni, deși nu dispunea de scule corespunzătoare. În ultimii ani ai vieții făcea sobe din cărămidă, dar și din teracotă. Era suficient să demonteze ceva și știa cu exactitate să refacă construcția, instalația sau mașina, era, din acest punct de vedere, un autodidact. Mama era o gospodină impecabilă, rezolva cu o mare rapiditate problemele bucătăriei și ale gospodăriei, fără nicio ezitare. Amândoi trudeau la câmp din zori și până-n noapte, nu se plângeau de nimic niciodată. Dintre cei șase copii, o soră a rămas în sat, una a făcut studii superioare economice, alta studii tehnice de zootehnie, un frate s-a ocupat de construirea sobelor, iar altul a lucrat ca șef de echipă la Șantierul de construcții-montaj al IRE Bacău și apoi al IRE Botoșani. Era o lipsă acută de învățători, situația era tulbure, din cauza războiului gata să înceapă, așa încât doar clasa a III-a am făcut-o normal, cu o singură doamnă învățătoare, iar a IV-a, cu mari întreruperi. Abia clasa a V-a s-a desfășurat conform programei analitice. Am avut noroc de un învățător tânăr, abia întors de pe front, Zaharia Constantin, foarte bine pregătit, originar din Dolheștii Mici, Suceava, încât am avut impresia că am recuperat tot ce pierdusem în anii anteriori. (Pentru mine anul școlar începea când cădea zăpada și se încheia la Paști; în restul anului pășteam vitele). Ingeniozitatea și inițiativele învățătorului meu erau complet surprinzătoare și absolut favorabile procesului de învățământ. Învățătorul l-a ales să fie bibliotecarul clasei Ne-a cerut fiecăruia dintre școlari, după posibilități, să cumpărăm câte o carte, care, adunate la un loc, au constituit biblioteca clasei (eu mi-am ales „O șezătoare la țară”, de Anton Pann). M-a numit bibliotecar (fără să-mi dau seama de ce). Acest rol m-a urmărit toată viața. În această ipostază, am simțit primele emoții, primul fior dat de atracția față de una dintre colegele mele, pe care o consideram cea mai frumoasă, cea mai plăpândă și cea mai gingașă ființă din lume, care-mi solicita cărți pentru citit. Era în anul școlar 1945/1946. În anul următor, intenționam să mă înscriu la Gimnaziul din Dorohoi, pentru a putea urma cursurile liceului teoretic. Am și procurat cărțile necesare de la un coleg, consătean al meu, care trecuse în clasa a II-a. N-a fost să fie. I-am restituit cărțile plângând. Erau așa de frumoase, aveau un conținut foarte bogat și atrăgător, captivant. Am încercat să continui clasa a VI-a în Broscăuți, dar în decembrie a trebuit să plec la Aiud ca ucenic lăcătuș, grație generozității unui consătean al nostru, mult mai în vârstă, care lucra la fabrica respectivă. – Știu că la Broscăuți s-a născut marele matematician Dimitrie Pompeiu. Se mai păstrează acolo amintirea lui? – Despre faptul că Dimitrie Pompeiu s-a născut în Broscăuți am aflat târziu. Eram student la Iași în al doilea an, când un coleg al meu Palaghiță Mihai, originar de lângă Onești, care studia în sala Seminarului matematic aflată la etajul 1 al clădirii Politehnicii, mi-a spus, zâmbind ironic, că nici nu știu ce importanță are satul meu natal, că a citit în revista „Matematică și fizică” despre decesul marelui matematician. Am urcat imediat să mi-o arate. Nu știam de existența lui Pompeiu, nu exista niciun om în sat cu acest nume. Ajuns acasă i-am întrebat pe bunicii mei, aflați încă în viață, dar nimeni nu auzise despre el. Peste drum de noi locuia pr. Alexandru Sandovici, pensionar, iar lumea avea pentru el un respect absolut. Avea cea mai frumoasă livadă din sat, era doctor în teologie al facultății din Cernăuți și se bucura de o autoritate intelectuală deosebită. Am îndrăznit să-l întreb dacă știe ceva despre Pompeiu. Da, mi-a răspuns. Tatăl lui Dimitrie Pompeiu, matematicianul, se numea tot Dimitrie, provenea dintr-o familie din Basarabia, a fost primul învățător la școala primară din Broscăuți, avea casa (dispărută acum) în fața școlii, pe terenul din actuala grădină a preotului. Tatăl său s-a mutat la Dimăcheni, un sat vecin, component al comunei Broscăuți, iar de aici disputa locului nașterii sale: Broscăuți sau Dimăcheni. George Șt. Andone, în vol. I din „Istoria matematicii în România” scrie: „Dimitrie D. Pompeiu s-a născut la 22 septembrie/4 octombrie 1873 (cu 12 zile înaintea lui Țiței-ca), în familia învățătorului Dimitrie Pompeiu, care era căsătorit cu Maria Leonescu. Pompeiu s-a născut în satul Dimăcheni din fostul județ Dorohoi. În actele de stare civilă apare ca născut în comuna Broscăuți (Dorohoi), unde tatăl său își avea domiciliul. S-a născut însă în casa bunicului său după mamă, Vasile Leonescu (fost Leonte), care locuia în Dimăcheni, unde era preot. Provine deci din acea parte a frumoasei Moldove de nord, care a dat pe marele violonist și compozitor George Enescu, pe compozitorul Ciprian Porumbescu și pe luceafărul poeziei românești, Eminescu. Tatăl lui Pompeiu, pe nume tot Dimitrie, originar de peste Prut, fusese coleg de clasă la liceul din Botoșani cu Mihai Eminescu. Copilul a fost adus după naștere la Broscăuți, unde tatăl său avea puțin pământ și o livadă mică în arendă. După câțiva ani însă părinții s-au mutat în Dimăcheni, unde tatăl a funcționat un timp scurt ca învățător suplinitor. Acesta, fire curioasă, singuratică, fiind preocupat permanent de tehnică, dar fără posibilități de a realiza ceva în acest domeniu, la un moment dat și-a părăsit definitiv familia, plecând la Dorohoi. Cei trei copii, Iancu, Dimitrie și Teodor, au fost crescuți și educați de mama lor, care nu și-a pierdut cumpătul când soțul a părăsit familia. În creșterea și educarea copiilor a fost ajutată și de frații săi, dintre care unul era medicul Leonescu de la Botoșani (în special acesta), al doilea era procuror de curte de apel, iar al treilea profesor de limba greacă. Copilul Dimitrie a urmat școala primară la Dimăcheni, iar în 1885, când a absolvit-o, a intrat la gimnaziul din Dorohoi”. Lucian Predescu, în Enciclopedia României, reține ca loc de naștere satul Broscăuți; Mihail Șt. Botez, în monografia consacrată savantului, cea mai completă, la fel; fiul învățătorului Constantin Zaharia, profesor de istorie, în monografia satului nostru, redă în copie actul de naștere, extras din registrul stării civile ce se păstrează la Arhivele Statului, Filiala Botoșani. De asemenea, la fel susține și generalul de armată Gheorghe Rățescu, fiu al Broscăuțiului (care a trăit 95 de ani), autorul volumului „Un secol de amintiri”, publicat la Editura Plumb din Bacău, în anul 1995, după 14 ani de așteptare până să fie tipărit. Acesta a ajuns până la acad. Șerban Cioculescu, solicitându-i sprijinul pentru repararea erorii și încheierea disputei. (Va urma) Ing. OVIDIU MUSTAȚĂ N.A. Dialogul a avut loc la Bacău pe 27 ianuarie 2013