Mircea Motrici în cuvinte pentru eter

Negreșit, Eusebiu Camilar a fost un reper, un stimul tonifiant pentru câțiva dintre concetățenii săi care s-au dedicat scrisului. Faptul că pot fi numărați folosind degetele de la ambele mâini, într-un sat ca Udești, nu prea întins, spune ceva.

 

Unul dintre aceștia, Mircea Motrici, cu o osârdie de invidiat, prin intermediul microfonului, pe calea undelor (calitatea de corespondent Radio România Actualități i-a oferit această șansă), a ars cu întreaga-i ființă în cuvinte de suflet, ce aveau menirea de a încălzi auzul radioascultătorilor. Oameni de rând sau universitari sadea, fie că erau intervievați sau doar consultați pentru o simplă părere , ,,cuplau” din prima la microfonul întins cu generozitate de Mircea. Nu se putea să nu te simți bine în preajma acestui om înalt, care, dacă și-ar fi propus să poarte plete și ar fi îmbrăcat un costum popular autentic, ar fi putut fi lesne confundat cu nu știu ce erou de poveste, salvator de neam și țară. Avea o voce molcomă, dar autoritară, cu un timbru cu reverberații ample în sufletele radioascultătorilor; mulți, foarte mulți, devenindu-i, în timp, fani. Sub acest aspect, notorietatea sa a depășit granițele de nord-est ale României, în nordul Bucovinei și Basarabia, unde ,,pășea” adesea. La jumătatea lunii mai a anului 2007, în plină forță creatoare, Mircea a urcat la cer, în undă armonică, înfăptuind ,,marea trecere”. Cu numai doi ani în urmă, el avea să-l conducă pe ultimul său drum, la Fălticeni, pe marele Irimescu, a cărui voce ,,călca des pe unde”, grație microfonului reporterului sucevean. Din această legătură de suflet cu marele artist s-a născut o carte: ,,Ion Irimescu în împărăția eterului”(Editura Mușatinii, Suceava, 2012). De pe plaiul cu îngeri, Mircea a putut privi cum cele înregistrate pe benzile sale magnetice deveneau cuvinte scrise, prin grija devotatei sale soții, Rozalia. Au fost nopți și zile de muncă intensă, cu ascultare și reascultare. După care, un sprijin substanțial i-a fost dat de scriitorul Grigore Ilisei, care a îngrijit și prefațat cartea. În filele de început, ,,Un testimoniu”, prefațatorul – care este și un apreciat om de radio și televiziune – are cuvinte de laudă la adresa lui Mircea, apreciindu-i strădania care a condus la alcătuirea unui ,,florilegiu de mărturii despre ultima parte a vieții unui om care a suit pe țancul celor o sută de ani și ne-a dăruit o operă care a marcat veacul prin care a trecut și a lăsat semne pentru eternitate”. În același context, alte idei vin să întregească imaginea unui chip luminos: ,,Era un reporter cu fler, neobosit parcă. În plus, zugrăvea realitatea cu o sensibilitate poetică ce avea să-i fie definitorie“. Prietenia dintre Ion Irimescu și Mircea Motrici a fost una firească. Ea a scos la iveală – și de această dată – faptul de necontestat că sentimentul de prețuire nu poate fi trăit decât prin iubire. Fiecare descindere la Casa de vis de la Fălticeni, în preajma Maestrului și a operelor sale, nu a putut fi decât fascinație și nerăbdare, pentru ,,a cuprinde totul într-o clipă darnică”(Mircea Motrici). “Ion Irimescu în împărăția eterului” este o carte a popasurilor în universul artei în uniformă de gală, care, conform celor spuse de Mircea (anticipând – parcă – viitoarea sa carte de interviuri) ,,te duce tot mai aproape de un tărâm unde parcă dispare timpul, mișcarea și crezi pentru câteva momente că atingi cu sufletul, cu vârful degetelor, veșnicia”. De la reportajul radiofonic la reportajul scris pe filă de carte, n-a fost decât un pas: ,,Fereastră spre inima pământului”, 1986, ,,Fereastră spre inima Bucovinei”, 1988. Melancoliile netrucate din acele ,,Ferestre spre…”, vor reverbera în pagini cu chemare către poezie proprie: ,,Craterul inimii”, 1997, și ,,Parabola stâncii”, 2003. Tonul poetic din cele două cărți de reportaj amintite mai sus nu scapă nici criticului literar Alexandru Ștefănescu, care îl caracterizează pe Mircea ca fiind un ,,poet al reportajului”. Revenind la acel fulminant ,,testimoniu”, nu pot trece cu vederea și alte semene de încredere și de biruință, remarcate la cel ce a fost Mircea Motrici. În acest sens, Grigore Ilisei, în cuvinte alese, conturează o stare de spirit a unui om ,,deprins cu greaua încercare”: ,,Investea cu generozitate întreaga sa energie ca să dea viață oricărui act jurnalistic. Așa s-a consacrat, de pildă, editării și reeditării operei arhimandritului Dionisie Udișteanu, ilustrul lui unchi, cărturarul și martirul ortodoxiei românești”. La Udești, casa-muzeu ,,Mircea Motrici” are mereu poarta deschisă. Aici, forța cuvântului acasă e o forță stabilizatoare, când elanul celor prezenți la Festivalul de literatură udeștean poate fi îndeplinit prin recitaluri de poezie doar suind în carul ,,uns cu toate alifiile pentru conservare”, din curtea casei, sub vie.