Calul Mircea și porumbelul Puiu

La facerea lumii, Dumnezeu a lăsat un spațiu destul de mare între cele două viețuitoare. Doar la capitolul inteligență voi încerca o apropiere, deși există – și aici – oricând riscul să mă împotmolesc în analize ce unora le par bizare.

 

Nu sunt în „căutarea acului în carul cu fân” și nici a „cailor verzi pe pereți”, câtă vreme privirea nu mă înșeală și auzul e un timpan acordat pentru lungi spații. Așadar, calul Mircea, cu coama strălucind în soare, ia masa de prânz (iarbă proaspăt cosită) din căruța la care trage supus, de ani de zile. De undeva, din apropiere, apare stăpânul său, Sylvester (nu Stallone), adică Silvestru Golea, rus-mănăstirean și gospodar de primă mână. „Hai Mircea, avem multă treabă azi!” sunt cuvintele celui ce îl are în grijă pe patrupedul cu „ținuta” mereu impecabilă, grație unei îngrijiri de care nu se bucură multe animale. După un scurt și răspicat „Să trăiți!” (semn că dom’ Sylvester mă vede și vede rapid tot ce-l înconjoară), îi răspund cu „Stima noastră, dom’ Sylvester!”. Zâmbește satisfăcut, semn că-i priește apropierea de marile ecrane și de un actor celebru. După plecarea stăpânului (era evident că acesta i-a dat răgaz calului să-și termine masa), încerc o conversație, ca la „botul calului”, cu cel de față. Pentru început, strig scurt și răspicat: „Mircea!”. Răspunsul vine către mine sub forma unui sforăit prelung și a unei priviri în ceață, binevoitoare. La a doua și a treia tentativă, am primit același sforăit plăcut și aceeași privire ce mai mult îngheață decât dezgheață. Ultima dată, după sforăit și privire, am avut parte și de o mișcare a capului în plan vertical: putea fi acesta un gest de protest al lui la insistențele mele? Poate ceva de genul: „Lasă-mă să mănânc, de ce mă strigi de atâtea ori! Termin-o cu verificările!”. „La o aruncătură de băț” de Ruși Mănăstioara (am semnalat distanța ca o aruncătură cu praștia, unind două puncte), la Slatina, dincolo de Fălticeni, un pensionar, Gheorghe Lungu, în răstimpul dintre două munci: cea din gospodărie și cititul din Freud, vorbește cu porumbeii lui pe îndelete, simțindu-le mai profund apropierea atunci când i se așează pe umeri sau cap. „Din stimă și considerație”, micile zburătoare mai scapă, din când în când, câte un găinaț pe onorabilul lor stăpân. Dar nu-i bai: bucuriile vin mai pe urmă, odată cu „intrarea în scenă” a lui Puiu, un zburător pus mereu pe șotii. Locul lui preferat pentru „a se da în spectacol” este palma iubitorului de psihanaliză. Aici ciugulește ce e de ciuguluit și face lungi demonstrații de mers ca la paradă, cu picioarele perfect întinse. După ce gușa îi atârnă greu, simte nevoia de odihnă. Ar pleca, dar insistențele stăpânului ca să rămână îi dau planul peste cap. „Ce faci Puiule, nu săruți mâna stăpânului?” Sătul de această întrebare, pusă mereu, dă semne de nervozitate; încearcă să ciupească marginile cărții de psihanaliză, dar nu are nicio șansă de scăpare. Când palma e întoarsă cu repeziciune cu fața în jos, se simte învins. Știe că urmează ritualul sărutului de mulțumire de pe cealaltă parte a mâinii, finalul „care încununează opera”. Nu-și stăpânește furia și cu repeziciune ciupește cu putere pielea, până la sânge. Cel osândit la chin reușește imediat să scape, spunându-i: „Nu pleci până nu săruți corect!”. Vorbele spuse au efect imediat. Dintr-o dată, parcă cerându-și iertare, Puiu imită sărutul mâinii, ocolind cu ciocul partea rănită. Nici urmă de trufie și aroganță! „Așa Puiule, vezi că se poate?” În acea clipă, iubitorul de psihanaliză și porumbei a atins cu buzele creștetul zburătorului Puiu. Era semn că deja s-a semnat un tratat de pace. Cât va dura, rămâne de văzut. Față de toate acestea, mă întreb: de ce de cele mai multe ori ura este mai puternică decât iubirea? Răspunsul îl aflăm de la Sigmund Freud, prin glasul unchiului Gheorghe Lungu: „Ura, ca relație cu obiectul, este mai veche decât iubirea”. LIVIU POPESCU