Victoriile, mai ales dacă sunt considerate a fi mari, importante, se anunță, nu-i așa?, cu… surle și cu trâmbițe. Iar acum, că să nu scriu și-n numele altcuiva, dacă voi fiind considerat ca parte infimă din „poporul român”, ar însemna că trebuie să trepidez de satisfacție, întrucât de vineri aș fi unul dintre proprietarii Oltchim. Cel puțin așa am citit, literă cu literă, pe una dintre benzile mobile de la OTv (post pe care niște concurenți – sau poate chiar aliați în această misiune – îl numesc deja… OltchimTv): „Oltchim este (…) proprietatea poporului român!”. Iar după ce-mi trece bucuria, ar fi cazul să cântăresc puțin situația, să mă întreb dacă omul-orchestră DD, care mi-a făcut așa un bine, el, pe cale de a deveni acționar majoritar, chiar are parale (de vreme ce guri rele zic că, bunăoară, are datorii nu puține, inclusiv la stat); sau cine va fi fiind îndărătul dumnealui; dacă nu era mai bine să fi câștigat licitația nemții sau rușii; etc.
L.D. CLEMENT
Răspunsuri la astfel de întrebări nu vor veni ele chiar curând, astfel că mai lesne de presupus ar fi că doamnei Ghinescu i s-a și rezervat în firmă un post de cel puțin șef oficiu juridic (existent și în schema actuală). Dacă nu cumva, printr-o manevră ocultă, totodată cu aspect mediatic și financiar, Elodia însăși (nu cea căutată, ci cea răspovestită, prilej de prelungi taifasuri nocturne și matinale) se întrupează și se dăruiește nației întregi. Așadar, nu ea, murită ori ascunsă, ci povestea absolut necesară pentru cei ce nu pot adormi decât legănați cu astfel de povești. Și s-ar putea ca, așa cum Elodia n-ar mai fi existând, nici Oltchim să nu mai fie, decât prin numele pomenit, hale și utilaje. O poveste chimică, de această dată, poate chiar toxică.
Comentarii