Disperarea lui Grigore Vieru

Ultimii ani ai vieții poetului Grigore Vieru au însemnat ani de profundă suferință morală, declanșată de presa de orientare comunistă și pro-rusă. Din disperare de cauză, poetul a vrut să intre în greva foamei ca semn de protest împotriva fărădelegilor declanșate de ziarele „Flux” și „Moldova Suverană”, atacuri furibunde, de o violență verbală rar întâlnită împotriva unui scriitor.

 

Ceea ce urmează vede lumina tiparului pentru întâia oară în presa scrisă de pe ambele maluri ale Prutului. Mă aflu în posesia unei mărturii zguduitoare a poetului. „Sunt conștient că intrarea mea în greva foamei poate avea un final tragic, cu toate astea am recurs la această ultimă armă”. Numai insistențele familiei, a prietenilor apropiați și, în mod special, a poetului și redactorului-șef al săptămânalului „Literatura și arta”, Nicolae Dabija, și el un vânat al amintitelor ziare, l-au făcut să renunțe la greva foamei. Din acele rânduri aflăm că cei mai înverșunați și înrăiți dușmani ai poetului au fost Mihai Conțiu, Ion Berlinschi de la „Moldova Suverană”, Iurie Roșca, fost viceprim-ministru sub guvernarea comunistului Vladimir Voronin, liderul PPCD, și șeful ziarului „Flux”. Grigore Vieru scria despre aceștia: „Va avea oare parte de mai multă liniște securitatea și conducerea Republicii, după dispariția mea? Să creadă oare Ion Berlinschi că este dăruită pentru vecie vila guvernamentală care este «Moldova Suverană»? Să fie oare lumea noastră atât de încurcată încât să creadă că vagabondul de Conțiu moare de dragul acestei Republici? Să creadă oare Iurie Roșca în faptul că scaunul parlamentar și imunitatea parlamentară îi sunt asigurate pentru vecie? Un oarecare Sava, despre care nimeni nu a auzit ca scriitor, scrie și el împotriva lui Grigore Vieru, despre care, apoi, poetul nota: „A devenit Sava mai mare ca scriitor după ce a vărsat găleți de zoi în capul meu?” Mărturii în care se dovedește faptul că împotriva lui Grigore Vieru au fost mai multe tentative de a fi ucis. Una dintre acestea este cea de mai jos: „Nu sunt un om scandalos. Dovadă este și îndelunga mea răbdare: am răbdat și am tăcut, accidentul dubios din 5 decembrie 2003, când, o mașină militară cu patru ofițeri grăniceri în ea a izbit în plin mers autoturismul în care călătoream în zorii zilei spre Vaslui”. Au fost atacuri fizice împotriva sa și a familiei sale. Însuși poetul a fost atacat în fața ușii locuinței sale. Iată ce spune: „Am răbdat și am tăcut. În 1994, feciorul meu și nora s-au trezit pe la orele trei de noapte cu trei vlăjgani mascați în casă. Le-au pus perna pe față.” Toate aceste mărturii fac dovada că poetul Grigore Vieru a fost vânat și urmărit pas cu pas de cei care nu l-au iertat până în ultima clipă a vieții sale pentru că s-a numit român, că a spus că limba moldovenească nu există și că el este scriitor de limbă română. Înverșunații săi dușmani, după cum aminteam mai sus, au fost cei de la ziarele „Flux” și „Moldova Suverană” despre care Grigore Vieru scria: „În istoria publicisticii noastre nu s-a pomenit ca împotriva unui scriitor să fie un serial întreg de articole denigratoare (vezi „Flux”-ul din martie și aprilie 2005) iar în «Moldova Suverană» un alt serial avându-l ca tovarăș de suferință pe Nicolae Dabija”. Dl Nicolae Dabija poate depune oricând mărturie, deoarece și el este alături de Grigore Vieru considerat unul dintre cei mai mari dușmani ai statalității Republicii Moldova. Din cele de mai sus reiese că Grigore Vieru a avut de înfruntat mânia celor care până și după moartea sa continuă să-l urască. Nicolae Dabija și „Făclia Credinței” Giovanni Papinni scria „Nici poetul, nici filosoful, nu sunt în căutare de bucurii”. Fraza scrisă i se potrivește și lui Nicolae Dabija, ale cărui satisfacții sufletești rămân faptele sale și scrisul său de-a lungul vremii pentru cauza românismului dintre Prut și Nistru. De menționat că el este redactorul-șef al revistei „Literatura și Arta” despre care ziarul „Le Figaro” scria: „Literatura și Arta a jucat în Revoluția de Renaștere Națională a Basarabiei același rol pe care l-a jucat Televiziunea Română în cadrul Revoluției din Decembrie 1989”. Pentru cititorii neavizați ai fenomenului de renaștere basarabeană trebuie amintit că la 15 iunie 1989 a apărut primul număr în grafie latină al săptămânalului „Literatura și Arta”. În anul 1989 „Literatura și Arta” reușește să ajungă la un tiraj de 260.000 de exemplare, fiind, la vremea aceea, cea mai citită revistă literară din lume. Nicolae Dabija în Parlamentul de la Chișinău a depus eforturi pentru ieșirea Basarabiei din Imperiul Sovietic și apropierea ei de România. Tot lui îi aparține propunerea de a trece Prutul fără vize, doar pe bază de buletin. Nicolae Dabija este deschis marilor prietenii și, fără ocolișuri ipocrite, spune direct ceea ce gândește. Este de o amabilitate aristocratică și un publicist din speța marilor ziariști români. El este de un naționalism eminescian în sensul nobil al cuvântului. Scrisul lui Nicolae Dabija este parte din jurnalistica română a lui Octavian Goga, Pamfil Șeicaru și pe bună dreptate poate fi numit un Nicolae Iorga al Basarabiei. În cartea sa „Făclia Credinței”, cu subtitlul „Mesaje din Basarabia”, apărută la editura „Ploiești” 2012, descoperim o publicistică de înaltă ținută și de un patriotism greu de găsit astăzi în publicistica românească de la Nistru până la Tisa. Nicolae Dabija are meritul de a da o carte referitoare la evoluția și evenimentele socio-politice și culturale din anul 2008. Cartea poate fi considerată un manual de istorie, conținând o amănunțită analiză a evenimentelor petrecute între Prut și Nistru, acordând preponderență evenimentelor trăite de autor. Publicistica lui Nicolae Dabija îi descurajează pe antiromâni și presupune un efort de înțelegere pentru cei neinițiați în viața românilor basarabeni. Cartea este scrisă cu un deosebit simț al realității, impresionează prin sinceritate și prin aspectele dezvăluite. Este imposibil ca cititorul să nu rămână impresionat și indiferent față de suferințele tragice ale trăitorilor pe pământul detrunchiat de țară. Nicolae Dabija își consumă existența la o înaltă și mistuitoare temperatură. El este legat prin obârșie de viața simplă. Astăzi caută să reziste și să scrie în aceleași condiții, cultivând vigoarea și sensibilitatea românilor basarabeni. Preamărește trecutul neamului și tot ceea ce este legat de pământul românesc. A avut multe de îndurat mai ales din partea celor de la ziarul „Moldova Suverană” în varianta comunistă a lui Vladimir Voronin și a ziarului „Flux” al lui Iurie Roșca. Nicolae Dabija scrie pentru că are talent din instinct, fiindcă este poet și jurnalist de meserie; scrie cum simte și ceea ce vede. Este o conștiință a scrisului din Basarabia. Alături de regretatul Grigore Vieru, de Mihai Cimpoi, de Valeriu Matei, Nicolae Dabija este o conștiință civică și etică a românilor dintre Prut și Nistru. El înfăptuiește prin tot ceea ce a scris un act de înaltă conștiință, un act istoric crucial pentru viitorul nației române. S-ar putea afirma fără a greși că rămâne fidel problemelor majore ale realității românești. Trebuie subliniată mereu importanța publicisticii sale; scrisul său are rădăcini în realitatea de fiecare zi. Acad. Alexandru Moșanu, care a fost primul președinte al Parlamentului Republicii Moldova, scria despre el: „Nicolae Dabija s-a aflat în prim-planul vieții politice și culturale, domenii care poartă și amprenta distinctă a neobositului cărturar basarabean”. De amintit și că el a fost primul care, împreună cu Aurelian Silvestru, a inițiat un ciclu de manuale de istorie pentru clasele primare, „Daciada”. Aceste manuale au avut o însemnătate excepțională în formarea unei generații post-comuniste, în crearea unui nou sistem educațional, bazat pe valori naționale românești, pe valori europene. Nicolae Dabija, rămâne în posteritate un mare român.