Stresul și personalitatea

Arătam în articolele anterioare că, pe de-o parte, sursele de stres sunt foarte diverse și că, pe de altă parte, modalitățile în care ne adaptăm la ele sunt diferite atât din perspectiva individului, cât mai ales din perspectiva indivizilor. Altfel spus, „nu suntem egali în fața stresului”.

 

De ce? Fiindcă propria personalitate este de natură să ne influențeze major reacțiile față de o anumită situație căreia trebuie să-i oferim răspuns. Valorile, atitudinile noastre, comportamentul ne fac unici în reacții și, ca urmare, mai mult sau mai puțin vulnerabili, mai mult sau mai puțin capabili de a avea răspunsuri eficiente. Într-un articol anterior cu privire la stres, conturam un context situațional plauzibil ce viza abordarea, de către trei persoane diferite, a unui traseu montan care se abătea pe marginea unei prăpăstii: subiectul A îl aborda curajos, încântat că are prilejul unei noi încercări care să-i pună în valoare determinarea și experiența de a trece prin situații de risc; subiectul B îl aborda după multe precauții, luându-și toate măsurile pentru a nu i se întâmpla ceva rău; subiectul C se considera, în schimb, pe deplin asigurat în fața primejdiei pe care o întrevedea alegând să nu parcurgă traseul potențial riscant și, astfel, asigurându-și salvarea. Iată o dovadă lapidară că sistemul nostru de valori decide asupra reacțiilor pe care le avem în condiții de stres. Sistemul de valori conferă, de la început, o mulțime de instrumente menite să evalueze factorii de stres și stresul însuși, în funcție de percepția pe care o avem despre propria valoare (ca exemplu, doar subiectul A este „un erou”), de percepția pe care o avem despre viață și lume (ca exemplu, subiectul C își refuză din start, fără vreun regret, ipoteza că alții nu vor putea vorbi, eventual, despre curajul său și ignoră/ sau își asumă consecințele variantei ca alții să-l considere „un laș”), în funcție de percepția avută despre sine în cadrul unui eveniment (actant, în miezul evenimentului; personaj oarecare în cuprinderea evenimentului; spectator al evenimentului sau chiar persoană care refuză până și „spectacolul”). Astfel, de la caz la caz, unii pot părea (o dată din perspectivă proprie; a doua oară din perspectiva celorlalți!) foarte îndrăzneți (până acolo încât, asigurându-și un anume nivel de confort psihic, trec pe un plan secund asigurarea integrității fizice; dar, în alte cazuri, poate fi vorba și despre aspecte morale, de imagine publică etc.), inflexibili (folosindu-se, bunăoară, de un sistem strict, invariabil în abordarea a numeroase situații, chiar foarte diverse), indeciși, pragmatici. Fiindcă am utilizat aici o astfel de enumerare, a nu se crede însă că subiectul C ar fi mai pragmatic decât subiectul A! Mai curând, putem evalua pe fiecare dintre cei trei subiecți din perspectiva acestei valori, a pragmatismului, cu deosebirea că pentru fiecare dintre A, B și C pragmatismul s-ar putea defini în mod diferit. Pentru A, ar putea fi resortul care-l readuce în fața lumii ca ins popular, ce oferă spontan exemple notabile, dar pe care majoritatea nu le poate adopta cu aceeași spontaneitate; pentru B, înseamnă calculul profund ce precede abordarea unui context primejdios; pentru C, este decizia elaborată de a ajunge la o țintă pe un drum mereu sinuos ori de a refuza o țintă impusă din exterior pentru a susține parcursul către o țintă impusă din interior (așadar, popularitate obținută cu riscuri vs. integritate fizică și chiar confort psihic păstrate fără niciun risc). Este de asemenea de înțeles că, adesea, originile stresului se găsesc în percepția stresului în sine, anterioară acesteia fiind însăși percepția de sine. Ne raportăm la ceea ce îndeobște numim „experiență” (și care implică timp/ vârstă, ocazii/ abordări/ succese și eșecuri) pentru a decide la un moment dat dacă avem sau nu încredere în noi înșine (sau și: o anumită stimă de sine, o anumită capacitate de a ne adapta comportamentul la situație – cu tendințe de a simplifica sau a complica generarea de soluții). Revenim pentru a preciza (și pentru… a-l salva încă o dată, în ochii publici, pe subiectul C) că și stima de sine este de regulă suficient de elastică pentru a se adapta situației. Nu-l putem acuza pe C de lipsă a stimei de sine, ci-l putem explica având o stimă de sine care, în contextul dat, funcționează preponderent pentru sine și nu pro persoană, în oglinda colectivă. Pe de altă parte, ceea ce se numește a fi lipsă a stimei de sine pare a fi la originea unor inhibiții individuale de expresie și de acțiune. Dar, totodată, în anumite circumstanțe, persoana se protejează astfel în fața unor emoții negative (precum furie, teamă, angoasă), așadar ea nerăspunzând „liber” (emoțional). De notat și că, în cazul unor persoane nerăbdătoare, ambițioase, agresive, deosebit de dedicate muncii (așa-numitul workaholic), acestea sunt afectate de regulă de emoții și scenarii anticipative de stres sau de angoasă. La astfel de persoane, stresul perceput este mult mai intens, întrucât și riscurile imaginate par a fi mai numeroase și mai mari. În schimb, în cazul persoanelor calme, moderate, care nu manifestă ambiții exagerate, stresul este perceput la un nivel mult mai redus. Dar să nu uităm că în viața reală nu există persoane caracterizate de un singur tip de personalitate (așa cum, spre exemplificare, se întâmplă să descoperim la manual!), ci oameni a căror personalitate este compusă, în dozaje diverse, din numeroase trăsături specifice de personalitate. Și rămâne ca noi, în funcție de experiența pe care am tot invocat-o și care se poate consolida de la o etapă la alta a existenței, să căutăm acel echilibru cât mai aproape de perfecțiune între exigențe concrete și ambiții, între seriozitatea implicată și perspectiva senină (chiar naivă uneori!) asupra evenimentelor, astfel încât stresul să ne fie cât mai mic și cât mai abordabil… Psih. GABRIELA CLEMENT, Psihologia.wordpress.com