L.D. CLEMENT
Mai mărturisesc că, de câteva ori, l-am hrănit. Veterinarii se vor supăra poate pe mine aflând că i-am servit rămășițe, oscioare rămase din tainurile mele, nicidecum hrană potrivită pentru un câine care se vrea sănătos, în deplină formă, cu blana lucie și botul mereu umed. Însă Mârâilă le-a hăpăit și crănțănit cu poftă, fără să fluture din coadă ori să-mi dea vreun alt semn de mulțumire. Eu am fost însă bucuros foarte că nu m-a zărit vreun polițist municipal care să mă amendeze că fac mizerie la colț de stradă! În sfârșit, aș vrea să vă spun că, iată, acum sunt într-o relație așa de bună cu câinele „meu”, că-mi vine să-i schimb numele. Nu mai sare să mă muște, să mă latre, ci mă privește trecând cu un soi de absență filosofică. Dacă-l înțeleg bine, s-ar putea ca deja să fi simțit că i se pregătește a fi strâns de pe stradă (poate că și microcipat!) și dus într-un azil de câini, întocmai cum toți câinii comunitari visează: cu dormitoare, cu crănțănele și vitamine, cu programe speciale de plimbat și scărpinat. Sincer, privindu-l la rându-i în absența sa filosofică, mă tem că n-o să mai ajungă acolo, că va muri pe străzi.
Comentarii