Când se mănâncă ce nu-i de mâncat…

În articole anterioare am prezentat aspecte psihologice ale unor tulburări alimentare, insistând asupra bulimiei și anorexiei, fiindcă acestea afectează numeroase persoane și, prin urmare, sunt mai cunoscute și de persoanele în genere informate.

 

În cele ce urmează ne vom ocupa de o situație – din fericire! – mai rar întâlnită și – din păcate! – încă nu foarte cercetată. Este vorba despre un comportament alimentar numit „pica”, un fenomen ale cărui resorturi sunt deocamdată puțin înțelese. Conform majorității definițiilor actuale, ar fi vorba despre o „dorință” compulsivă de a mânca, de a introduce în gură, de a mesteca, de a linge sau de a suge substanțe nealimentare sau compuși nealimentari, eventual reziduuri, obiecte etc. Bunăoară cretă, var, frag-mente de tencuială, piatră, pământ, gheață, vopsea, adeziv, amidon, bicarbonat de sodiu, zaț de cafea, scrum de țigară, pilitură de fier… În funcție de contexte, pica este pusă în relație cu retardul mental sau cu eventuale stări familiale. Ar putea fi vorba, de exemplu, despre situația unui copil dintr-o familie aflată sub limita subzistenței sau în cadrul căreia (ori în afara căreia…) el se simte neiubit, părăsit, ignorat, fără susținere; altfel spus – neglijat. Astfel de cazuri ajung, de regulă, rar în atenția specialistului psiholog sau psihoterapeut și mai ales ca urmare a îndreptării lor spre aceștia de către medic, aflat în situația de a vindeca pacienți afectați de ingurgitarea în mod repetat (și în cantități însemnate, nocive) de substanțe nonalimentare. Se înțelege că tratamentul depinde de cauzele instalării acestui comportament alimentar și că poate necesita intervenția unor echipe interdisciplinare de specialiști. Spre exemplu, doar un medic poate decide dacă la origine este vorba, poate, despre o insuficiență de vitamine sau minerale, pe care pacientul resimte că astfel procedând (dar uneori nici nu-și dă seama!) ar acoperi-o. Însă încă înainte de intervenția psihologului, și un asistent social sau un educator poate semnala dacă fondul familial ar putea genera o eventuală predispoziție. A se reține și că nu e cazul să ne așteptăm ca acest comportament să fie întâlnit doar la copii din comunități paupere, ci (nu neapărat doar în astfel de comunități sau familii) și la femei însărcinate (la care se consideră îndeobște că simptomele ar dispărea de la sine după naștere) și chiar la mame care alăptează. Medicul are șansa și este în măsură să identifice urmările și complicațiile produse de pica în situații precum malnutriție, diverse probleme abdominale, obstrucție intestinală, intoxicație cu fosfor, otrăvire cu mercur, saturnism, dinți stricați. Scrierile de specialitate atestă și că, în mod rarisim și aproape paradoxal, pica apare și la persoane afectate de anorexie sau bulimie (ca aspect al naturii contradictorii a acestor tulburări alimentare). Se consideră că, în cele mai multe cazuri, pica ar dispărea, la un moment dat (însă poate fi vorba despre ani…), fără intervenție de specialitate. Însă, în scop preventiv, este necesară depistarea acestei tulburări înainte de a se ajunge la complicații ca cele enumerate mai sus. Un părinte atent și responsabil, urmărindu-și bebelușul, apoi copilul mic, poate sesiza, de exemplu, dacă actul acestuia de a duce la gură/în gură o anumită substanță sau un anumit obiect se realizează în scop exploratoriu (în sensul că el își asumă micul univers inclusiv prin gust și miros) sau ar putea fi vorba despre mai mult decât atât. Același părinte (sau, apoi, și educatorul) poate sesiza ulterior dacă, bunăoară, introducerea în gură a unor bucățele de hârtie (sau celofan, plastilină etc.) ar reprezenta un act mimetic al hrănirii, ar reprezenta chiar un semnal extern (spre sine și spre ceilalți) al foamei care se cere astâmpărată, dacă indică o stare de nervozitate a copilului (manifestată și astfel) ori dacă este un act inconștient. Tentația unor anumite substanțe sau lucruri care „se cer” gustate în manifestări ce par aproape automate poate fi atenuată (de ex. prin mutarea copilului din odaia cu un tapet sau o zugrăveală ispititoare) sau deturnată (de ex., oferindu-i-se, la momentul oportun, un fruct „mai bun”). Dacă este vorba despre un adolescent aflat într-o perioadă bulimică (tentat inclusiv de non-alimente), și acesta poate fi supravegheat, se poate discuta cu el, iar specialistul poate opta asupra unor metode de intervenție asupra comportamentului său.