Străinătate… Bani… Lacrimi… Dor…

Este greu să privești în ochii unui copil care duce dorul celor mai scumpe ființe – părinților. Este foarte actuală această temă și trebuie să ne punem mai des întrebarea „Oare ce face copilul meu? Oare banii câștigați cu sudoare înlocuiesc dragostea mea de părinte?”

 

Nicio rețea telefonică, nici acea jucărie de preț, nici acei bani folosiți pentru bunurile materiale nu înlocuiesc mângâierea mamei, nu înlocuiesc acel cuvânt de alinare în moment de durere și greutate, nu înlocuiesc acea îmbrățișare care o doresc copilașii atât de mult. Străinătatea aduce poate bunătăți materiale, dar niciodată bunătăți spirituale și duhovnicești. E greu să răscolești o inimă întristată de copil, dar privirea lui îl trădează. Sunt pedagog și foarte mulți dintre elevii mei au părinți plecați peste hotarele țării cărora le duc dorul. Simt în privirea lor o durere care îmi face inima să plângă de jale, simt durerea din sufletul lor și am încercat să redau aceste sentimente în câteva versuri: Străinătate, tu, amară, Întoarce mamele în țară Întoarce-le pe-aripă de cocor Căci multe inimi se topesc de dor. Străinătate, fără mângâiere Veninul speranței îl transformă-n miere, Nu lăsa copii îndurerați Lipsiți de mamă, tată și de frați. Străinătate, armă răpitoare, De ce atâtea inimioare-s goale? De ce răpești micuților copilăria Și-o duci în vânt ca păpădia? Cel mai dureros este când la orele de literatură adesea este atinsă tema „dragostei pentru mamă”, și vezi cum câteva perechi de ochișori își pleacă privirea. Cum?… Cum poate un copil să scrie despre mama sa, când el chiar de micuț nu i-a văzut privirea, nu i-a auzit glasul și, dacă l-a auzit, numai prin unda telefonică, nu i-a simțit mângâierea. Adesea auzi „Mama mea e cea mai – cea mai scumpă!”, dar glasul copilașului e mai moale, mai moale și apoi se face aproape neauzit. Și încă odată să ne punem întrebarea “Cum?…” (MARIA OPAIȚ, profesoară la Școala Nr. 2 Iordănești, raionul Hliboca, Regiunea Cernăuți)