Preoți mărturisitori ai dreptei credințe în zilele noastre

Duminica trecută am sărbătorit pe toți Sfinții Români, știuți și neștiuți. În ajunul sărbătorii, sâmbătă dimineața, la urechile românilor a venit fulgerător vestea uciderii cu sânge rece a unui slujitor al Bisericii chiar în sfântul locaș unde liturghisea de peste douăzeci de ani. Preotul Tudor Marin, parohul Bisericii „Sfântul Ioan Botezătorul” din Focșani, a fost înjunghiat mortal, sâmbătă, după slujbă, în biserica veche de 352 de ani, care fusese închisă în perioada regimului comunist.

 

Preocupată de alegerile politice din lume, de examenul de bacalaureat în desfășurare și de campionatul european de fotbal, presa de la noi a fost pusă în situația rarisimă de a relata despre un preot ortodox foarte iubit de credincioșii săi, „un chip al blândeții și al păcii”. De obicei, sunt trâmbițate scandaluri și acuzații de tot felul împotriva „înapoiaților purtători de rasă”, în timp ce fanatismul sectar nu deranjează pe nimeni… Mi-a atras atenția un comentariu la un articol de ziar, căruia vă las să-i apreciați veridicitatea: „Pentru mine autorii morali ai acestei crime sunt toți cei din mass-media audio-video și on-line care au incitat la ură dementă și demonică împotriva Bisericii și a preoților lui Dumnezeu”. Trăim într-un război informațional. Una dintre metodele cele mai eficace de manipulare este însămânțarea sentimentului de vinovăție în sânul unui grup de oameni, al unei bresle, al unei comunități, al unui popor. Prin repetarea la nesfârșit a unor acuzații, adevărate sau false (de cele mai multe ori), înadins generalizate, se ajunge la rezultatul dorit. Victima devine încet, încet un paria pentru societate, ea însăși rușinându-se de propria identitate, este complexată și se autocenzurează. Oare nu asta și-a dorit și propaganda atee comunistă? Să-ți fie rușine că ești preot și să-i fie rușine „omului nou” a avea vreo legătură cu Biserica? Dar acum, în „libertate”, oare de ce auzim atât de rar în presă despre modul în care Taina Spovedaniei salvează oameni de la dependența de droguri, de la sinucidere, despre cum rugăciunea de la Sfântul Maslu aduce vindecări care uluiesc medicina, despre minunile nemaipomenite făcute de Sfintele moaște ale Sfinților etc.? Doar se caută senzaționalul, nu-i așa? Nu ne-am propus în cele ce urmează să ilustrăm care a fost și este rolul Ortodoxiei în istoria neamului românesc. Redăm spre meditație totuși cuvintele marelui profesor de filosofie din perioada interbelică Nae Ionescu: „Suntem ca atare, ortodocși pentru că suntem Români, și suntem Români pentru că suntem ortodocși” și ale părintelui mărturisitor Roman Braga (14 ani de temniță): „Dușmanii știu că sufletul românesc se adapă din Ortodoxie. De aceea lovesc în ierarhia Bisericii cu atâta înverșunare: Bate-vor păstorii și se vor risipi oile.” (Monitorul religios – Iași, 20 decembrie 1997) Aș vrea să readucem în fața tuturor câteva crâmpeie de fapte, pentru că, în cele din urmă, „Vorba sună, fapta tună”. Aș vrea să deschidem câteva cărți împreună și să ne cunoaștem istoria recentă, lăsând pe distinsul cititor să tragă singur concluziile. *** În dicționarul statistic intitulat Biserica întemnițată. România: 1944-1989, alcătuit de Paul Caravia, Virgiliu Constantinescu și Flori Stănescu (apărut în 1998 sub egida Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului) se află înregistrate 2544 de persoane, între care 1725 de preoți ortodocși. Lista rămâne deschisă. Se vorbește de cel puțin 2500-3000 de clerici și monahi întemnițați în perioada 1948-1964. La Aiud, la începutul anilor ’60, s-a făcut un recensământ al celor care erau încă vii: unul din zece deținuți era preot. Deși neincluși în corpul dicționarului amintit, sunt menționați în studiul introductiv și 31 de ierarhi ortodocși scoși din scaun (sechestrați sau exilați, unii morți în împrejurări pe cât de obscure, pe atât de suspecte, ca Grigorie Leu, Irineu Mihălcescu sau Nicolae Popoviciu). „Lor li s-au adăugat o mulțime de alți preoți care n-au trecut prin închisori, dar care au înfruntat vremurile cu o rectitudine discretă, lăsând o amintire de neșters în mințile și inimile credincioșilor” (Răzvan Codrescu). Între cei mai cunoscuți pătimitori din închisori îi amintim pe profesorii pr. Ilarion Felea, pr. Dumitru Stăniloae, pr. Constantin Galeriu, starețul Gherasim Iscu, părintele Arsenie Papacioc, arhimandritul Benedict Ghiuș, părintele Iustin Pârvu, părintele Adrian Făgețeanu, părintele Ioan Negruțiu, părintele Nil Dorobanțiu, ieromonahul Sofian Boghiu, ieroschimonahul Daniil (Sandu Tudor), părintele Nicolae Grebenea, părintele Dimitrie Bejan, părintele Mina Dobzeu, părintele Ioan Bunea, părintele Ilie Lăcătușu, părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa (făcuse 16 ani de închisoare până în 1964, dar este rearestat în 1979, pentru protestul său deschis împotriva ateismului oficial și a dărâmării bisericilor, și eliberat abia în 1984, iar în 1985 constrâns să părăsească țara), părintele Zosima Oancea, părintele Dumitru Bălașa, părintele Liviu Brânzaș, părintele Constantin Sârbu, părintele Ioan Bălădescu, părintele Constantin Bucescu, părintele Constantin Voicescu, părintele Ioan Sabău, părintele Crăciun Opre. Mă întreb cu îngrijorare ce înseamnă pentru generația tânără de astăzi aceste nume. Știu tinerii crescuți cu televizorul cine sunt „Sfinții închisorilor”? Introducerea studierii vieților acestor martiri ar trebui să fie o prioritate a învățământului nostru. Părintele Iustin Pârvu (17 ani de temniță grea), prezent duminica trecută la Constanța, slujind pe locul unde se înalță o mănăstire întru pomenirea pătimitorilor de la Canal, ne transmite un gând care-l frământă de multă vreme: „Avem datoria sfântă de a ne cinsti acești martiri și a chema ajutorul lor în rugăciunile noastre. Dacă nu îi canonizăm și nu îi cinstim, nu vom șterge niciodată această pată de pe obrazul neamului românesc”. *** Într-o notă informativă dată Securității în 1950, despre Episcopul locotenent al Dunării de Jos se spune: „Episcopul Antim Nica ne propovăduiește că regimul de astăzi este trecător, credința va învinge, comuniștii sunt trădătorii țării, noi preoții să fim la datorie.” *** Arhimandritul Gherasim, stareț la Tismana, a fost un stâlp al rezistenței sufletești în temniță. La Canalul morții Dunăre-Marea Neagră a fost repartizat în brigada specială pentru preoți, unde tortura prin muncă, nesomn, înfometare și bătaie a cunoscut forme de maximă bestialitate. Batjocoriți, chinuiți, torturați, arhimandritul Gherasim și ceilalți preoți au suportat cu cinste calvarul. Mai târziu, părintele s-a îmbolnăvit de T.B.C. și a fost adus la Târgu Ocna, unde a murit ca un înger în trup. Pastorul evreu Richard Wurmbrandt (salvat de la moarte prin gestul profund creștin al Fericitului Valeriu Gafencu, tânărul basarabean care a renunțat la medicamentele oferite de un coleg de suferință în favoarea pastorului) avea să ne lase următoarea relatare despre fostul stareț de la Tismana: „În zori, starețul Iscu a chemat lângă el doi deținuți și le-a cerut să-l ridice în picioare. – Sunteți prea bolnav ca să vă vindecați, au spus ei. Toți cei din cameră s-au pus în mișcare. – Ce se întâmplă? Ce vrea să facă? întrebau. S-o facem noi! – Nu puteți voi face asta, a zis el. Dați-mă jos din pat! L-au sprijinit, ridicându-l. Starețul s-a așezat lângă tânărul care-l torturase (provenit de la închisoarea Pitești, tânărul Vasilescu fusese reeducat și pus să-i chinuiască pe frații de suferință, n.n.) și i-a pus cu blândețe o mână pe braț. – Liniștește-te, i-a spus pe un ton consolator. Ești tânăr. Nu ți-ai dat seama ce faci. Cu o zdreanță a șters sudoarea de pe fruntea tânărului. – Te iert din toată inima și la fel cu mine și ceilalți creștini. Iar dacă noi te iertăm, cu siguranță că Domnul Hristos, Care-i mai bun decât noi, te va ierta și El. Se va găsi și pentru tine un loc în cer. A primit spovedania lui Vasilescu și i-a dat sfânta împărtășanie, după care a fost ajutat să ajungă la patul său. În timpul nopții, atât starețul, cât și Vasilescu au murit. Cred că s-au dus în Rai ținându-se de mână.” *** Goiciu, director al penitenciarului din Galați, a avut anume predispoziții de a ucide pe preoți și pe fiii de preoți. Puțini dintre aceia care au trecut prin temnița de la Galați au scăpat cu viață din mâna acestui călău. Au fost martori oculari, spune Mihai Rădulescu, care au stat în celulă cu un fiu de preot, când acesta a fost sugrumat de Goiciu, în momentul când își făcea rugăciunea. Goiciu, după ce a intrat în celula fiului de preot, l-a lungit pe dușumea și l-a zdrobit cu picioarele până l-a lăsat mort. *** Părintele Manolache Dobrescu din Suceava, pe care am avut binecuvântarea de a-l cunoaște personal, a gustat din potirul durerii temnițelor comuniste la Jilava, Aiud și Gherla. A fost om al iubirii, al împăcării, mila și iubirea au fost mereu lucrătoare în preoția sa. *** Părintele Casian Bucescu, paroh în satul Calafindești (jud. Suceava) a fost închis în 1958 și eliberat în 1963. În procesul politic, care a avut loc la Siret, în 1958, afirmă: „Nu am făcut parte din niciun partid politic și nu am sabotat politica și economia României, slujind interese străine. Toată viața am slujit Biserica lui Iisus Hristos, urmând regulile și învățăturile mamei poporului românesc.” *** Părintele profesor Ilarion Felea, din Hunedoara, a fost arestat și condamnat de regimul comunist la ani grei de închisoare. Moare în temnița din Aiud la numai 58 de ani. A fost condamnat pentru că a propovăduit pacea creștină și pacea lui Hristos în familie și societate. A fost un mare nevoitor și trăitor al vieții filocalice. Părintele Ilarion Felea nu a murit de bătrânețe, ci pentru că nu i s-a acordat asistență medicală. Toți cei din temniță i-au oficiat slujba de înmormântare, pentru că au aflat prin morse de moartea Părintelui Ilarion. *** Despre starețul Daniil (Sandu Tudor) de la Rarău ni se relatează: „A murit în închisoare. L-au omorât. A murit în chinuri. A fost cel mai intransigent dintre toți deținuții în ceea ce privește credința. A murit ca un mare mucenic, care mărturisea înaintea păgânilor dreapta credință.” (Pr. Ioan Neagoe) *** După mărturiile doamnei dr. Octavia Tăslăoanu, aflăm următoarele despre părintele Constantin Sârbu din București: „În ziua de 14 octombrie 1975, de Sfânta Parascheva, părintele slujește ultima Sfântă Liturghie. La sfârșitul slujbei anunță că e obligat să se interneze pentru operație, că nu se știe dacă se întoarce. A rugat lumea să nu părăsească biserica, să nu fie «o biserică pustie». A lăsat indicații unde să fie săpat mormântul, cine să aibă grijă de parastase, cum să se procedeze cu puțina lui agoniseală… Este operat luni, pe 18 octombrie, după-amiaza, de un medic de la Spitalul Elias. Face un abces abdominal, septicemie… Miercuri dimineață, doctorul care l-a operat a deschis ușa la rezerva părintelui spunându-i: «Cum, n-ai murit încă?». Înțelegând că este hărăzit morții, părintele Constantin trimite să fie adus arhimandritul Ilarion Argatu pentru spovedanie și împărtășanie. La scurt timp după împărtășire, părintele se stinge rostind rugăciunile Sfintei Liturghii. În jurul capului său apare o aureolă aurie. Ca să se încredințeze că nu se înșală, părintele Ilarion mută perna, dar apare aceeași aureolă… Atunci părintele Ilarion exclamă: «Cununa de mucenic!»”. („Mărturii – Părintele Constantin Sârbu”, București, 2002) *** Deși abia operat de ulcer, părintele Ioan F. Coliță a fost arestat în ziua “Adormirii Maicii Domnului” a anului 1952, prin ordinul cabinetului MAI nr. 490, la fel ca alte sute de preoți din Oltenia, aruncat pe scările casei și azvârlit într-un camion, în care se mai găseau preoții Gheorghe Chiriloiu, tot din Cetate, și Ion Tudor din satul vecin, Moreni, jud. Dolj, de către colonelul Untaru, care, mai înainte, lovise cu capul de pereți pe fiica acestuia, Cornelia. Ca o culme a cinismului specific regimului comunist, preoteasa Floarea Coliță a primit Ordinul „Gloria Maternă”, clasa I, semnat de dr. Petru Groza, pentru că a născut și a crescut nouă copii, deși în perioada detenției preotului Ioan Coliță, familia fusese deposedată de toate bunurile din casă, iar copiii se hrăneau cu spice adunate de pe câmp și dormeau pe scânduri. De foarte multe ori părintele Coliță stătea la ferestrele din camera mare a casei și plângea în hohote, gândindu-se la chinurile îndurate în pușcăriile comuniste, care lăsaseră urme pe corpul său. Astfel, dantura îi fusese smulsă, unghiile de la mâini și picioare fuseseră trase cu cleștele, întregul corp era plin de cicatrice, iar oasele îl dureau ca urmare a numeroaselor lovituri. Medicii din Cetate îl considerau ca fiind bolnav de TBC osos, iar o parte din organele interne parțial distruse. Iată ce-i scria fiicei sale Cornelia, după eliberarea sa din închisoare, la 14 iunie 1954: „Credința în Dumnezeu, nădejdea în ajutorul Lui și dragostea creștină au fost însușirile morale, puterile spirituale care mi-au susținut viața, mi-au întărit inima și m-au oțelit în răbdare, mi-au luminat conștiința, mi-au împodobit sufletul cu duhul curăției, al gândului smerit și al faptei creștine. […] Ticuțul tău scump împlinește în ziua de 6 septembrie curent vârsta de 47 de ani! Roagă-te lui Dumnezeu să trăiască încă mulți ani în pace, sănătos și fericit spre a se bucura de voi toți – copii cuminți, cinstiți și muncitori, respectuoși, oameni ai datoriei. […] Păstrați voi, copiii mei, pe cele bune din viața mea și folosiți-le: cinstea, respectul, munca, dragostea mea pentru voi, conștiinciozitatea, lipsa de ură și vrăjmășie împotriva nimănui.” În iunie 1959 este arestat din nou și trimis în lagărele de exterminare de la Ostrov și Salcia (Măcin). Într-o zi a fost călcat în picioare de un caraliu, lovit cu cizmele în cap, murind la infirmerie în scurt timp. Se crede că ucigașul a fost lt. Kelemen, o brută cu chip de om. Era 6 octombrie 1959. Certificatul de deces seria MD, nr. 176571, a fost eliberat după 10 luni, la data de 8 august 1960, sub nr. 386/1960, de către Primăria comunei Ostrov. *** Părintele Dumitru Stăniloae, excepțional cărturar și trăitor al smereniei, închis la Jilava și Aiud, după ce a ieșit de după gratii, a spus: „În afară de regretul pentru suferințele familiei mele, nu-mi pare rău că am împărtășit suferința atâtor frați români, pentru a fi dovedit că și dintre preoți au fost unii, au fost destui care au împărtășit durerea poporului nostru”. *** Încheiem cu mărturisirea cutremurătoare a preotului Vasile Pătrașcu (20 ani de temniță), luată parcă din Viețile Sfinților Mucenici: „La ieșirea din temniță, i-am închinat toată suferința mea lui Dumnezeu: – Doamne, Ție Îți închin toată suferința mea. Pe cei ce m-au torturat iartă-i, miluiește-i și-i sfințește pe dânșii. Iar dacă au nevoie de zile din zilele mele, sunt gata să le dau, căci «comoara sufletului și a minții e să iubești pentru a putea ierta»”. Preot IOAN IRIMIA