Meditând la declarația Poetului ”Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor, precum soarbe soarele un nor de aur din marea de amar”, ne dăm seama că era conștient de înzestrarea dumnezeiască și că existența sa pământească, de doar 39 de ani, putea fi exprimată metaforic o ”mare de amar”.
Dacă despre opera sa artistică au curs râuri de pagini și vor mai curge încă, mai puțin s-a vorbit despre anii săi de muncă în calitate de slujbaș al statului. Două sunt capitolele la care ne oprim în această mare trecere, cum ar spune Lucian Blaga: activitatea de revizor școlar și cea de redactor la ziarul ”Timpul”, așadar ca revizor școlar în județele Iași și Vas-lui și ca jurnalist la București, unde Mihai Eminescu a trudit doar în interesul celor mulți. A dorit întotdeauna ca românii să se ridice învățând carte, să-și cunoască interesele, fără a fi mereu la cheremul celor de la cârma țării. Ca revizor școlar avea în circumscripția sa 152 de școli împrăștiate în județele Iași și Vaslui, printre dealuri și văi împădurite, când dificultatea căilor de comunicație era de neimaginat, dacă privim în urmă cu 137 de ani. Din procesele-verbale întocmite, din numeroasele adrese înaintate ministrului, desprindem o imagine deplorabilă a învățământului vremii. Școli dărăpănate, funcționând la mari distanțe, în case țărănești cu chirie, dascăli cu o pregătire precară și mai ales rău plătiți. Într-o adresă înaintată prefectului de Iași, îi cere să se verifice bugetele comunale și să se asigure salarii corespunzătoare. Aflăm că un învățător avea 400 de lei, iar primarul încasa 1800 de lei, plus diurna de 600 de lei. Pentru încălzirea a două școli, curățenie, mobilier și doi învățători era alocată suma de 1508 lei. Erau școli în care o singură sală era pentru elevi și 4 săli pentru doamna directoare. Ca revizor școlar, el era și curier, și copist, și registrator, și examinator pentru cei ce urmau a fi dascăli, încât se vedea mereu a fi depășit de legile timpului și ale spațiului care sunt ”apriorice și nu sufăr nici o discuțiune”, scria el. În școli și la Minister, Eminescu a recomandat Abecedarul realizat de I. Creangă și Ienăchescu, pentru învățarea logică, intuitivă și nu mecanică. El combate manualele scolastice, ”ca în somnambulism, elevii nu știu ce scriu, nici ce citesc”. El spune nu „învățătorului sever și țeapăn, cu vergile-n mână, ci un suflet care să coboare la sufletele copilărești”. El subliniază că manualul recomandat „este o demonstrație a deosebirii dintre pedagogie și dresură”, adică o metodă de învățare logică și nu mecanică. La această comemorare (123 de ani de la trecerea în veșnicie a marelui poet) e bine să ne amintim și de amarul adunat de jurnalistul incomod pentru politica vremii, la ziarul ”Timpul” în perioada 1877-1883 din București. Se poate desprinde cu ușurință din lectura articolelor sale câtă forță intelectuală și cât timp a cheltuit Eminescu pentru a-și spune cuvântul în presă, pentru a arăta starea de lucruri din România de atunci și condiția românilor de pretutindeni. A făcut-o cu o serioasă documentare istorică și cu frumusețea verbului său, cu o intensă participare sufletească. A sacrificat pentru aceasta o parte din opera sa de poet. Nicolae Iorga spunea că: ”a stat cu fața la dușman zi de zi, an după an, în calitate de ziarist”. Îl considera prea ”îngăduitor pe Carol I în politica sa internă și externă”. El cerea ”să nu cultivăm nicio periculoasă simpatie pentru Orient sau Occident. Singura simpatie ce ne este permisă este aceea pentru neamul românesc, oriunde s-ar afla el pe pământ”. De aici detractorii l-au învinuit de naționalism, mai târziu. Eminescu s-a declarat împotriva ruperii unei părți din Basarabia în favoarea Imperiului țarist și o spune răspicat: „oricine lucrează contra unui interes al țării sale este un trădător și trebuie pedepsit”. Contestă vehement cheltuielile inutile și neurgente, cerând în schimb înființarea de băi publice, care două zile pe săptămână să funcționeze pentru populația săracă. Aspect care ne trimite la investiții de azi. El recunoaște sarcastic: ”Guvernul are nevoie de spălătură și Camera de lăutoare”. Într-un articol din 30 noiembrie 1879 se declară îngrozit de îndatorarea țării pentru generații întregi, pentru răscumpărarea drumurilor de fier: ”S-apropie începutul sfârșitului… în momentul în care nu vom avea datorii, nu vom mai avea nici țară”. Despre închiderea școlilor rurale, ne arată cauza (9 iulie 1880, ”Timpul„): ”Ce trebuie să învețe mojicul carte? Oare patriarhii nu știu carte, împreună cu miniștrii și generalii, apoi țăranul să știe gramatică și aritmetică să-l întreacă pe D. Dim sau pe generalul Cernat? Nu se poate una ca asta!”. Mai scria jurnalistul: ”Bugetul statului cu cheltuieli se urcă, importul se urcă, mortalitatea se urcă, populația emigrează chiar în Bulgaria…” Nu este de mirare ca un diplomat să îi ceară lui T. Maiorescu: ”mai potoliți-l pe Eminescu!” Strădania de a-l potoli s-a dovedit eficientă prin chinul suportat de poet din iunie 1889. Din corespondența poetului, aflăm că era conștient de gheara politică ce-l ”trata” departe, mereu departe și tot în straie de deținut politic și cu mercur. Din ”marea de amar” păstrăm un Luceafăr și tot din acel ”nor de aur” luminează o neprețuită pulbere cu care ne înnobilăm sufletește, ori de câte ori înflorește teiul, cu murmurul frunzișului, din care ascultăm în fiecare iunie ”sara pe deal”, ”mai am un singur dor” și corul de „somnoroase păsărele”. Se cuvine ca, și în acest iunie 2012, să-i dăruim poetului național o ramură tânără de tei în floare, respectându-i dorința: ”Nu-mi trebuie flamuri/ Nu voi sicriu bogat/ Ci-mi împletiți un pat/ Din tinere ramuri”! (VIORICA LAVRIC, Gura Humorului)
Comentarii