Să nu vă fie cu bănat că eu „mai scot un drum de la naftalină” pe care „Zimbrul prozei românești” a trecut de zeci de ori. Știți care? Nu? Vă spun tot eu: DJ 208C – Fălticeni – Liteni. Dar știți cu ce ocazie? Ecaterina Bâlu, prima soție a lui M. Sadoveanu era din Liteni. Există în arhiva primăriei localității amintite actul de încheiere a căsătoriei (Du-te și vezi!). Pe același drum (DJ 208C), ne spune cronica noastră de început de veac douăzeci, întocmită și „lustruită” de Vasile Costăchescu și Vasile Pleșoianu (dascălul și preotul), apostoli ai neamului, atât Al.I. Cuza, cât și principele Carol I au trecut succesiv dinspre Liteni spre Fălticeni și invers. După tradiție, drumul respectiv a intrat în memoria colectivă cu denumirea de „Drumul lui Cuza”. Din „Drumul lui Cuza” spre N-E din preajma primăriei vechi din Pleșești la doar două sute de metri este podul de pe Șomuzul Mic, pe cursul căruia se află iazul din Pleșești, pe care a învățat să pescuiască academicianul Mihai Băcescu, fiu al acestor locuri, mărturisire pe care ne-o lasă în „Chemarea apelor”. Urci pe un drum de pământ, șerpuitor și cam pieptiș, până pe platoul de la „Nucul popii” de pe care se vede Castelul Vulturești ca-ntr-o oglindă magică. Nu știu de ce, dar ori de câte ori îl văd de aici îi găsesc în mentalul meu asemănări cu Castelul Huniazilor, la care aș adăuga povestea construirii lui de meșteri pietrari aduși din Italia. Străbați satul Merești cu biserică nouă ctitorită cu grijă și sub oblăduirea părintelui Petru Irimescu de la Rădășeni, pleșeștean prin obârșie, apoi treci pe lângă ruinele școlii primare care a fost și nu mai e, ca efect al Reformei funeriste. Ajung la pârâul Lătăului și n-o iau spre Mănăstioara. Mi-ar fi ușor, dar nu pot să nu amintesc că aici, după fratricidul de la Reuseni, din noaptea de 15-16 octombrie 1451, adolescentul Ștefan cel Mare, fiul lui Bogdan al II-lea, a scăpat de urmăritorii săi ascunzându-se într-un stejar rămuros din care, ajungând domn al Moldovei, va construi un schit pentru călugări. Legenda spune că, mai târziu, când mitropolitul Teoctist s-a opus celei de-a treia căsătorii a lui Ștefan cel Mare, domnul a poruncit exilarea oponentului său la Mănăstioara. Până să ajung la „Podul rușilor” din pădurea Mănăstioarei mă opresc fascinat de frumusețea Dealului Cetății. Cu ani în urmă s-au făcut săpături arheologice în urma cărora s-a stabilit că aici a existat o străveche cetate înconjurată cu valuri concentrice de pământ. La câteva sute de metri dincolo de pădure și de Podul rușilor începe „Cordunul” lui Eusebiu Camilar și asfaltul. Suntem deja în Bucovina ajunși ca vai de noi pe… drumul de costișe al „Negurei”. Trec pe lângă țintirimul satului Udești unde-și dorm somnul de veci prietenii mei Mircea Motrici și Constantin Ștefuriuc. Voi plânge și voi pune câte o floare la căpătâiul lor la întoarcere, sper să pot atunci. Dacă m-aș sui pe Oadeci ca pe vremea lui Mircea și Titi aș pune mâna pe cer, dar așa… Pe podul Vereștiului înghesuială mare. Cobor și iau Sura de sub barbă, pun o cergă pe ea cum ajung într-un loc mai liber din târg, că-i udă bleoscă. Umblu prin târg ca orice regățean cârtitor și cu un spirit civic debordant. Păstrând proporțiile, mă gândesc la Dinicu Golescu și la al său „Memorial de călătorie”. „Rămân mască” ca și el de ce vede în Austria și eu în Bucovina. Dom’le, ăștia ne văd ca a cincea roată la căruța Bucovinei și mai îndrăznesc să ne dojenească „că suntem imaturi”. E adevărat, suntem cu teleguța, iar Bucovina se termină la Șomuzul Mic. Suntem în „Starea a III-a”. Când soarele a ajuns în dreptul inimii, Sura îmi pricepe gândurile că am în plan s-o scot din hărmălaia „bățoasă încă a târgului”, „ciulindu-și urechile”. Trec podul pe care Constantin Moraru l-a lăudat la gazetă până la Dumnezeu și mă opresc la poarta țintirimului. „Vorbesc dincolo de mormânt” cu Mircea și cu Titi, precum Hasdeu cu Iulia. „Desculți pe cer” și „Radio România Actualități” pentru îngeri îmi vor alina aleanul. Acum la-ntoarcere „pe drumul de costișă ce duce la…” Pleșești (sat vechi răzășesc, atestat documentar la 1402, printr un act de danie a lui Alexandru cel Bun), „aș vrea să zbor” (dând binețe Surei), dar drumul nu ne lasă. Ajungem în „Drumul lui Cuza” tot prin hopuri nenumărate. Știu sigur că-n această campanie – din nou promisiuni neobrăzate, c-așa-i presa. Cațavencu e de pus în ramă față de dumnealor, pescuitorii în ape tulburi. Ș-apoi încă ceva: când se va întâmpla ca pe sadovenianul drum al lui Cuza sau pe cel al „Negurei” să nu mai avem iadul de azi? Că doar se știe – istorie avem berechet. Se pune fireasca întrebare: când oare aceste zone vor căpăta strălucirea și farmecul de altădată, iar „Drumul lui Cuza” va deveni realitate?
Comentarii